Postponing happiness

Ianuarie 30, 2011 at 19:24 (Autopsia unei obsesii)

Azi nu e o zi bună pentru mine. Poate mâine. Poate mâine o să am chef să mă uit în jur. Azi am chef să fac ce am făcut și ieri, și alaltăieri, și în fiecare zi. Azi am chef să mă uit doar în mine. Adică în trecut. În ce a mai rămas de atunci. Partea bună cu amintirile astea e că răsar așa pe rând, ca florile primăvara. Mai întâi aici câteva firișoare, apoi acolo câteva gălbioare, aici câțiva brebenei. Mereu mi-am dorit să scriu un text în care să pot include în mod natural cuvântul brebenei. Nu știu de ce. Cred că aveau o legendă fascinantă pe vremea când trebuia să citim așa ceva pentru școală.

Amintirile care răsar pe rând, ca florile. Unele se ofilesc, dar răsar mereu altele și altele. Și mă trezesc din nou privindu-mă printr-un geam și mă văd zâmbind. Cred că eram fericită. Pe geamul ăsta care sunt conștientă că nu-mi arată decât ce vreau eu să-mi arate despre trecut, eram fericită. Câteodată, când mă gândesc că ar fi timpul să părăsesc tărâmul fermecat în care timpul a rămas în loc și în care sunt încă fericită, îmi dau seama că geamul ăla nu înfățișează realitatea și că au fost o grămadă de momente penibile în care nu voiam decât să intru în pământ. Țin minte că o dată mă simțeam atât de prost că ai apărut la o întâlnire cu mai mulți prieteni ai mei încât rămăsesem blocată. Nu știam ce să zic. Și eu găsesc întotdeauna ceva de zis. Mă simțeam atât de prost că te folosești de mine ca să obții ce vrei încât am rămas șocată în fața fiecărui subiect pe care l-ai adus în discuție. Atunci ai plecat. Și când ți-am zis că aș vrea să vin unde ești nu mi-ai mai răspuns deloc. Atunci ai ales. Nu voiai să fii cu mine.

E prea târziu acum. Trebuie să mă trezesc. Nu mai vreau să te aud văicărindu-te că ești nefericit acum. Fericirea nu se amână. Fericirea se trăiește pe loc. Și e clar că nu erai cu mine atât de fericit pe cât eram eu cu tine.

Legătură permanentă 10 comentarii

Mereu în altă parte

Octombrie 18, 2010 at 2:46 (Acum)

Trebuie să-ţi scriu asta acum. Cu fiecare zi ce trece eşti tot mai departe. Simt că te uit. Începi să dispari.

Ştii ce s-a întâmplat după ce s-a terminat tradiţia noastră de duminică seara? Ştii ce s-a întâmplat după ce am încetat să ne mai bem minţile până la 5 dimineaţa în fiecare duminică, doar ca să nu fim ca toţi corporatiştii ăia distruşi care se bagă în pat de la 8 seara, se uită la Divertis şi apoi sting veioza ca să nu fie obosiţi a doua zi la birou? Ştii care a devenit noua mea tradiţie de duminică seara? Am început să scriu pe blogul ăsta nenorocit. Să scriu, să scriu, să scriu, să beau, să scriu. Urăsc blogul ăsta. Şi pe tine te urăsc.

….

Am mai deschis o sticlă. Mi-e milă de tine. Nu o să fii fericit niciodată. Nici cu mine, nici cu alta, nici singur. Cauţi mereu alt anotimp, alt loc, pe altcineva. Nimic nu e niciodată destul pentru tine. Când mi-ai zis că nu-ţi găseşti locul, ultima dată când ne-am văzut, mi-a venit să mă aşez pe jos şi să râd până se face noapte şi mă dau ăia afară din bar. Tu niciodată nu-ţi găseşti locul. Pentru tine niciodată nu e de ajuns ce ai.

De-asta m-am gândit să-ţi scriu acum. Până nu e prea târziu. Până nu te uit de tot.

A plouat şi a şuierat vântul toată ziua. S-a lăsat seara şi am ieşit să inspectăm ce-a adus marea la mal. Au început să se aprindă luminile în retaurantele de pe plajă. S-a terminat pontonul. Ne facem calcule dacă să ne umplem sandalele de nisip sau dacă să urcăm şi să mergem pe faleză. Trecem pe lângă un restaurant kitschos, plin de podoabe româneşti, ştiuleţi de porumb uscaţi, păsări împăiate, zdrobitoare de struguri şi peştişori idioţi în acvarii. Lăutari bătrâni în costume negre, cu chipul împietrit fac o muzică îngrozitor de zgomotoasă, care ar trebui să fie veselă. Nu stă nimeni la mesele cu două rânduri de feţe de masă şi printre ele nu dansează decât nenorocitul ăsta de vânt tăios. Mi-e milă de mireasa care îşi va petrece nunta aici.

Ajungem la singura terasă populată din staţiune şi asta pentru că în loc de canapele au balansoare. Depăşim un grup care joacă rummy şi ne aşezăm în leagăne. Eu am primit un espresso oribil şi un suc de portocale amar ca fierea. Şi e atât de frig. Ceilalţi beau ceai şi discută banalităţi. Thank God că deocamdată nu mă implică în conversaţie.

E un vapor de croazieră în larg. S-a oprit. Imediat sub luna asta mare ca o roată de caşcaval i se văd luminiţele de pe punte. Poate că au o petrecere în seara asta. Şi sunt aşa departe… şi vântul ăsta care nu se mai opreşte… mi-au îngheţat gleznele, dar nu plec. E prea frumos aici. Acolo, pe vasul acela… departe de lume, de discuţiile fără sens, de banalităţile astea care mă sufocă, acolo, pe vasul acela…acolo nu cred că e frig…

Marea se aruncă din nou cu furie la mal şi vrea să mă tragă şi pe mine în adânc. Vrea să mă ia de aici. Vrea să mă ducă acolo, pe vasul acela unde oamenii nu au niciodată griji, unde căpitanul deapănă în fiecare seară o poveste, acolo unde luna e atât de aproape încât poţi s-o atingi…

Dar ce e greşit şi la fantezia asta e că acolo, pe vas, nu sunt singură. Şi tare mi-e teamă că atunci când o să ajung acolo, dacă n-o să fii cu mine, o să găsesc eu un alt loc frumos la care să tânjesc şi în care să sper că într-o zi, poate…

Ceea ce ne aduce la chestiune. Vezi tu, dragă mincinosule, nici eu nu-mi găsesc locul. Şi eu aş vrea să fiu mereu în altă parte, în alt timp, cu altcineva. Şi eu mă izolez mereu de grup şi mă uit în gol, tânjind după ceva care nu va fi niciodată al meu. Şi ştii de ce? Pentru că în momentul în care obţin ce vreau, nici nu mă obosesc să mă bucur că l-am obţinut. Nu îmi dau voie să fiu fericită. Nu pierd timpul cu sentimentul împlinirii, ci îmi setez din nou altceva după care să tânjesc şi o iau de la capăt.

Nici eu nu îmi găsesc locul. Şi nici nu mi-l voi găsi atâta timp cât continuu să mă întreb dacă nu cumva locul pe care îl caut e lângă tine.

Legătură permanentă 14 comentarii

Sărut cu sânge și apă

Septembrie 12, 2010 at 21:29 (Şăd şi cujăt)

N-a mai apucat decât să-i strige numele privind cum se prăbuşeşte în apă. Două corăbii se apropiau primejdios de repede una de alta, iar el era prins la mijloc. În întunericul sălii de cinema, aşteptam cu sufletul la gură să văd cum trage aer în piept şi se lasă la fund, în apă, ca să nu fie strivit. Ucigaşul se aruncase în şa şi se îndepărta în galop, după ce o lăsase să cadă ca secerată, în apa tulbure.

În momentul în care moartea părea să-și lase aripile grele deasupra întregului tablou, aproape că-mi sună în minte strigătul de luptă al întregului film, enigma care a declanșat întreaga poveste de dragoste: „Rise and rise again, until lambs become lions”.

Lăsând momentul de suspans să se bucure de cele 30 de secunde de glorie cuvenite, s-a ridicat din apă mai puternic ca oricând, deși una dintre corăbii îi crestase pe frunte un semn din care curgea sânge. Am crezut că se duce la ea, să o ridice din apă, să o plângă, să o aducă la viață…

Dar a trecut pe lângă trupul ei care plutea în apă îmbrăcat în veșminte de ostaș și a ieșit la mal. Și-a încordat arcul, a străpuns cu privirea puhoiul care încă se lupta pe țărm, a țintit ucigasul care gonea cu vitejie în depărtare și a trimis săgeata morții s-o răzbune. De data asta n-a mai dat greș. L-a ajuns și i-a străpuns gâtul, făcând rânjetul să-i înghețe pe față, într-un urlet surd.

S-a aplecat apoi deasupra femeii care zăcea în apa răscolită de moarte. Un strop de sânge de pe fruntea lui i-a colorat obrazul alb. A ridicat-o din apă pe genunchi și alte picături roșii au început să-i curgă pe față. Cu ultima suflare și cu ultimul strop de speranță, a sărutat-o cu setea unei lungi despărțiri, cu sufletul ars de dor și de neputința regăsirii. Părea sărutul morții, scăldat în sânge și apă. Nu știam dacă voia să-i dea aer sau să-și ia rămas bun.

Continuarea: Robin Hood (2010).

Legătură permanentă 18 comentarii

Trebuie să schimb foarte multe lucruri

Septembrie 13, 2009 at 2:58 (Acum)

şi n-am curaj să încep cu nici unul. Trebuie să încep de undeva. De la mine, de la tine, de la motivul pentru care te târăşti de la o zi la alta, aşteptând să se întâmple o minune şi să începi să trăieşti din nou, de la permanenta muncă de a evita să-ţi întâlnesc privirea, de la nonşalanţa cu care te iau peste picior când chiar nu pot evita dialogul, de la miile de întrebări pe care le-am strâns în cap, de la misterul crizei prin care trec bărbaţii când realizează că nu mai au chiar 25 de ani, de la zâmbetul pe care nu mi-l pot reţine când intri în încăpere, de la căldura care îmi invadează corpul, de la avântul pe care şi-l iau braţele mele spre tine când te apropii, de la oboseala mea cronică, de la un suflet încremenit de spaima încă unei deziluzii, de la talentul de detectiv pe care îţi doresc să-l ai, pentru că eu n-o să-ţi nici un link ajutător, de la curajul pe care va trebui să ţi-l faci, pentru că de data asta chiar nu mai am de gând să ridic nici un deget. Trebuie, într-adevăr, să schimb foarte multe lucruri. Aşa că, dragul meu, te invit să dai tu startul.

Legătură permanentă 33 comentarii

numb

Iunie 25, 2009 at 4:23 (Acum)

mi-au amorţit buzele şi dinţii. am un nod în gât şi îmi curge nişte ploaie fierbinte pe faţă, dar nu ştiu de la ce e. nu e ca şi cum te-aş fi crezut. adică a fost totul doar o părere. de asta sunt sigură, deşi sunt foarte ameţită fix în secunda asta. am o imaginaţie febrilă. mai ales acum. îmi aleargă oameni şi locuri prin cap, o mie de situaţii în care nu m-am aflat niciodată, o ceaţă din asta caldă şi tristă care îţi coboară aşa pe frunte ca nesimţita, de parcă ar fi invitat-o cineva…o lumină tristă şi verde care vine de la nişte faruri mari…de pe o insulă din mijlocul mării…sau de la nişte ochi…nu-mi dau seama exact…valurile li se zbat pe maluri…licoarea îmi inundă venele…flux şi reflux…ele se aruncă spre mine ca nişte păsări de pradă…eu le iau şi ţi le azvârl înapoi cu furie…cu scârbă…cu speranţa că o să mă LAŞI ÎN SFÂRŞIT ÎN PACE…îmi prind un deget între buze…şi apoi îl muşc până la sânge…mă doare.

uneori joc roluri.

asta e ultima înghiţitură. mi-a ajuns ca un pumnal în gât şi mi-a răpus suspansul. prostia de a crede în tine. răsuflarea. daaa, ştiu că ţi s-a părut real pentru o vreme, adică eu m-am străduit să-ţi dau impresia asta, dar era aşa doar…mie nu-mi pasă de tine de fapt…

…mi-e dor de tine de mor. vreau cu disperare să nu fi fost o părere, să nu moară şi de data asta totul ca o fantomă când se va crăpa de ziuă. îmi stă un nod în gât. cineva mă sugrumă cu o cravată, ca să nu mai respir, ca să n-apuc să-ţi spun…cred că…şi eu…

Legătură permanentă 16 comentarii

Evident că-ţi place marea

Iunie 8, 2009 at 0:53 (Dileme)

Te uiţi la ea nemişcat de ore întregi. N-ai o expresie anume pe faţă, aşa că nu ştiu ce să cred despre asta. Probabil că v-aţi luat la întrecere, să vedeţi care are ochii mai verzi dintre voi, iar acum soarele nu ştie în care să se oglindească mai repede. Arunci cu săgeţi în larg, iar ea îţi răspunde cu sclipiri. Eşti atât de relaxat încât nimeni n-ar putea spune că eşti în mijlocul unei dispute atât de aprige. Ai genunchii îndoiţi, câte un cot sprijinit pe fiecare dintre ei şi gura relaxată. Nici un surâs la orizont. N-ai colţurile gurii prea lăsate, nici cute care să-ţi umbrească fruntea. Dar nici ea nu se lasă mai prejos. Te scrutează la rândul ei netulburată şi rece, dar numai eu ştiu cât de tare clocoteşte în adânc. Îşi aruncă privirea spre mal, aşa cum tu o arunci pe a ta în larg, iar eu am rămas de mult cu răsuflarea tăiată, de teamă să nu vă-ntrerup.

Legătură permanentă 11 comentarii

Te urăsc.

Iunie 3, 2009 at 22:58 (Te urăsc de-mi ies ochii din cap)

Legătură permanentă 14 comentarii

Fumez pasiv

Mai 8, 2009 at 0:49 (Timizi)

Fumez pasiv de dragul discuţiei. Îţi inhalez fumul şi vorbele. Una câte una. Sunt pe deplin sedusă de tot ce îmi spui. Ar trebui să vorbim la telefon ca să reuşesc să mă concentrez la ce zici. Eşti prea frumos. Parcă ai fi desenat. Cine ţi-a dat voie să cobori din foaie şi să umbli aşa prin lume fără să laşi pe cineva să te picteze mai întâi şi apoi să te pună într-o ramă, ca să ne bucurăm cu toţii de înfăţişarea ta? Şi Gioconda e prizonieră într-un muzeu, de ce ai face tu excepţie de la regulă?

Ai ochii prea mari. Şi de ce sunt de sticlă? Şi când suntem afară, de ce nu ţi-i piteşti de soare? Nu ştii că prind în ei toată lumina şi apoi o reflectă înţepătoare, ca-ntr-o oglindă în jur?

Ai buzele prea egale. Nimeni nu are gura aşa ispititoare ca tine. Şi apoi vorbele, vorbele care curg printre ele, de ce nu eşti idiot? Ar fi totul mult mai simplu…vraja s-ar destrăma, oglinda s-ar face ţăndări, iar tu ai fi de fapt uman şi banal. Dar până o să reuşesc să-ţi găsesc măcar un defect, va trebui să mă lupt cu magnetul care nu-mi permite să-mi dezlipesc ochii de tine. Hai, mai ia o ţigară. Îmi place să văd cum ia foc când o strângi între buze.

Legătură permanentă 17 comentarii

Don’t we all love money?

Mai 5, 2009 at 20:50 (Şăd şi cujăt)

All of us.

Cei mai perverşi dintre noi se îndrăgostesc prin autosugestie. Mai întâi facem calcule şi apoi începem să inventăm calităţi pentru viitorul partener de viaţă. Şi dacă unele dintre ele nu sunt chiar atât de evidente, i le spunem şi lui, să înceapă şi el să creadă o dată cu noi că olimpiada aia pe şcoală la mate dintr-a V-a e dovada incontestabilă că e un geniu.

Uneori, în momentele de tristeţe/singurătate/luciditate, alunecăm spre numele ăla nenorocit din telefon care nu ne dă pace când ne gândim ce căldură ne invada corpul când l-am văzut pe posesorul lui ultima dată.

Femei sau bărbaţi. Suntem toţi la fel. Profitori ordinari. Pentru că grija zilei de mâine n-are cum să fie sexy. La nimeni. Pentru că dragostea şi mila nu au cum să existe în acelaşi corp. Corp, că suflet nu cred că mai avem de mult.

Legătură permanentă 14 comentarii

Aşa, joacă-te cu mine.

Aprilie 4, 2009 at 3:30 (Push, darling, push!)

Întărâtă-mă, ademeneşte-mă, vrăjeşte-mă, hipnotizează-mă, aruncă-mă şi-apoi trage-mă-napoi râzând, fă-mă să alerg spre tine şi apoi întoarce-mi spatele ca şi cum nu mi-ai fi făcut niciodată semn să vin, prinde-mă ca-ntr-un cârlig şi dirijează-mă încotro vrei, frământă-mi umerii şi dă-mi fiori, uită-te-n gol ca să mă ţii departe, aruncă-mi o privire la răstimpuri, zdrobeşte-mă de tine când mă aştept mai puţin şi lasă-mă fără suflare, apleacă-te peste mine pe o canapea fără să mă atingi şi inventează-mi ceva la ureche, studiază-mă-ndelung şi spune-mi ceva ce nu ştiu despre mine, dispari şi reproşează-mi că nu te-am căutat, trage repede linie şi convinge-te că nu îmi pasă, soarbe-mi fiecare zâmbet, smulge-mi fiecare suflare, stai departe când mă vezi nervoasă, priveşte-mă adânc, fii gata să mă prinzi când îmi dau drumul, absoarbe-mi fiecare trăire, prefă-te sfâşiat când îţi neg dreptul la privire, zvârcoleşte-te când sunt pe punctul de a mi te şterge din minte, răsari de nicăieri şi atinge-te de mine cald, mişcă-te uşor să nu mă sperii, tresari când îţi strâng mâna cu putere, fă-mă să cred în tine, fă-mă să te visez, fă-mă să scriu un blog despre tine şi-apoi…când singurul lucru de care mai am nevoie e siguranţa că mă vrei pe mine şi numai pe mine…

Legătură permanentă 21 comentarii

« Previous page · Next page »