unfinished paintings

Mai 1, 2012 at 23:35 (Autopsia unei obsesii)

într-un serial la care mă uitam adineauri, iubita din tinereţe a pictorului (care între timp s-a măritat cu unul mai bogat), înfăşurată într-un cearşaf, după o noapte încinsă, se uită mirată la pânzele cu portretul ei din tinereţe şi îl întreabă „why don’t you just finish them?”. el pufneşte într-un râs amar şi repetă sarcastic „pff… JUST finish them?!”.

aşa e şi în porcăria asta dintre noi… i just can’t seem to know how to finally let go. you’re just like one of those unfinished paintings… ca o carte pe care scriitoarea se chinuie s-o termine de scris, ca un cântec pe care artistul nu poate să-l termine de compus…

Anunțuri

Legătură permanentă 11 comentarii

You’re my Kryptonite

Decembrie 11, 2011 at 2:48 (Autopsia unei obsesii)

Mă ard ochii iar. Mereu ai efectul ăsta asupra mea. Îmi dai foc pe dinăuntru şi apoi pleci în treaba ta. Te urăsc când pleci.

Eşti mai tânăr ca niciodată zilele astea. Mi se pare că treci printre oameni în pas sărit, cu părul fluturând pe muzică, de parcă te-ai grăbi spre o scenă să ne reciți tuturor fiind băiet, păduri cutreieram 🙂 

Adineauri ai trecut pe lângă mine. Mi s-a arcuit spatele în timp ce-mi întindeam mâna spre pahar şi abia apoi mi-am dat seama că bărbatul îmbrăcat în negru care se apropia dintr-o parte erai chiar tu. Îţi dansează părul în aer. Îţi scapără kriptonita în ochi. Treci grăbit şi mă laşi cu spatele curbat, gata ca un arc care se pregăteşte să scuipe săgeata.

Trebuie să mai rabd încă… Să-mi clătesc ochii, să mă gândesc la altceva, să răsfoiesc o revistă, să mai beau un pahar, să mai schimb o vorbă cu un necunoscut…

La un moment dat, simt o mână pe spate şi mă întorc. Îţi simt venele încordate pe braţul drept. Braţul cu care mă cuprinzi de fiecare dată. Îţi simt palma cu degetele răsfirate pe spatele meu. Apasă ferm şi mă împinge spre tine. Palma asta atât de caldă. Şi apoi ceva în mine începe să fiarbă. Ochii ăştia în care m-aş scălda toată viaţa… pieptul ăsta pe care nimic nu-l poate distruge, braţul ăsta care-mi cuprinde mijlocul şi mă face să mă-nfior…

– Eşti încordată.

„Pentru că nu vreau să uit, pentru că vreau să prelungesc secunda asta, pentru că vreau să mă bucur de ea cât mai mult, pentru că vreau s-o înghit și să simt milimetru cu milimetru cum îmi alunecă prin gât, prin esofag şi prin tot stomacul, pentru că singura mea superputere e că pot să mă îmbăt cu picături de fericire ca asta”.

Dar nu ţi-o spun. Îţi vorbesc despre despărţiri. Chiar dacă e vorba de cele scurte, de o seară.

Și a doua zi mor. Mă apasă ochii în cap, de parcă ar vrea să-mi sfredelească tot creierul până vor reuşi în sfârşit să mi te scoată din minte, nişte râuri caută să evadeze din ei, pentru că înauntru totul arde şi e prăpăd, iar eu le ţin în mine şi mă plimb toată ziua, în cât mai multe locuri, cu oameni cât mai diverşi şi încerc să uit şi încerc să mă obişnuiesc cu lipsa ta şi încerc să accept normalul şi încerc să mă împac cu timpul şi încerc să nu mai dau vina pe mine şi încerc şi încerc şi încerc şi se face noapte şi ajung acasă şi mă prăbuşesc. Şi în timp ce verific dacă mi-ai răspuns la mesaj, le dau în sfârşit drumul să curgă.

Legătură permanentă 5 comentarii

Puroi

Septembrie 20, 2011 at 2:11 (Autopsia unei obsesii)

Mă-njunghie ochii. Nu pot să zâmbesc.
Mă doare gura. Nu pot să vorbesc.

Mi s-a-ncleştat gâtu-ntr-un strigăt surd şi te-aştept.
Mi-a crăpat inima şi mi s-a scurs un puroi galben din piept.

Ieri m-am hotărât s-o arunc. Începuse să pută.
Acum pieptul meu gol de nimeni nu mai ascultă.

Mă-njunghie ochii. Nu pot să zâmbesc.
Mă doare gura. Nu pot să vorbesc.

Legătură permanentă 10 comentarii

Postponing happiness

Ianuarie 30, 2011 at 19:24 (Autopsia unei obsesii)

Azi nu e o zi bună pentru mine. Poate mâine. Poate mâine o să am chef să mă uit în jur. Azi am chef să fac ce am făcut și ieri, și alaltăieri, și în fiecare zi. Azi am chef să mă uit doar în mine. Adică în trecut. În ce a mai rămas de atunci. Partea bună cu amintirile astea e că răsar așa pe rând, ca florile primăvara. Mai întâi aici câteva firișoare, apoi acolo câteva gălbioare, aici câțiva brebenei. Mereu mi-am dorit să scriu un text în care să pot include în mod natural cuvântul brebenei. Nu știu de ce. Cred că aveau o legendă fascinantă pe vremea când trebuia să citim așa ceva pentru școală.

Amintirile care răsar pe rând, ca florile. Unele se ofilesc, dar răsar mereu altele și altele. Și mă trezesc din nou privindu-mă printr-un geam și mă văd zâmbind. Cred că eram fericită. Pe geamul ăsta care sunt conștientă că nu-mi arată decât ce vreau eu să-mi arate despre trecut, eram fericită. Câteodată, când mă gândesc că ar fi timpul să părăsesc tărâmul fermecat în care timpul a rămas în loc și în care sunt încă fericită, îmi dau seama că geamul ăla nu înfățișează realitatea și că au fost o grămadă de momente penibile în care nu voiam decât să intru în pământ. Țin minte că o dată mă simțeam atât de prost că ai apărut la o întâlnire cu mai mulți prieteni ai mei încât rămăsesem blocată. Nu știam ce să zic. Și eu găsesc întotdeauna ceva de zis. Mă simțeam atât de prost că te folosești de mine ca să obții ce vrei încât am rămas șocată în fața fiecărui subiect pe care l-ai adus în discuție. Atunci ai plecat. Și când ți-am zis că aș vrea să vin unde ești nu mi-ai mai răspuns deloc. Atunci ai ales. Nu voiai să fii cu mine.

E prea târziu acum. Trebuie să mă trezesc. Nu mai vreau să te aud văicărindu-te că ești nefericit acum. Fericirea nu se amână. Fericirea se trăiește pe loc. Și e clar că nu erai cu mine atât de fericit pe cât eram eu cu tine.

Legătură permanentă 10 comentarii

Seara amintirilor

Ianuarie 5, 2009 at 3:21 (Autopsia unei obsesii, Şăd şi cujăt)

Uite, stau aici cu seducătorul meu prieten, paharul de vin roşu de duminică seara şi, în lumina cumsecade a veiozei care nu judecă nici o prostie din câte se întâmplă aici (indiferent cât venin vărs pe blog post-factum), zâmbesc cu amar redescoperind semne ale trecutului, când eram, o, vai, atât de proastă.

Acum, că am rămas doar între noi, bloggerii inteligenţi şi cititorii lor, o să vă rog să vă amintiţi tonul plin de dragoste al lui Amza Pellea. Jurnalul Naţional a publicat de curând un supliment în care primarul din Băileşti dădea prea multe declaraţii, dar care avea alături un DVD cu cele mai frumoase momente de Revelion ale lui Amza. Nu e viaţa prea scurtă ca să ne-o petrecem simţindu-ne mici şi lipsiţi de importanţă, în comparaţie cu oamenii ăştia măreţi care apar la tv de sărbători, să ne aducă aminte că nu suntem decât umili privitori ai spectacolului vieţii, iar singurul lucru cu care ne vom putea mândri la sfârşit e că am fost şi noi în sală?

Mă rog, aş vrea să aveţi în minte acelaşi ton, aceeaşi inimă dechisă, aceeaşi minte oarbă la răutatea posibilă a vreunui cititor şi să citiţi cu atenţie ce am să vă spun la început de an.

Nu cred să fie cineva pe Pământ mai idiot ca mine. Pur şi simplu nu cred. Mă îndrăgostesc tot timpul de ceva ireal, mai pun calităţi de la mine, speculez, anulez defecte în minte şi sfârşesc prin a inventa un om perfect, pe care-l suprapun crudei realităţi, care este întotdeauna surprinzător de diferită de ce mi-am imaginat eu.

Ceva s-a întâmplat totuşi zilele astea. Am primit un mesaj. Spunea „m-am gândit constant la tine de sărbători”. Şi ştiţi la ce m-am gândit? Că dacă aş fi avut confirmarea că nu sunt chiar inumane bestiile de care m-am îndrăgostit, dacă aş fi primit de fiecare dată mesajul ăla care să-mi confirme că nu e nimic în neregulă cu mine, ci doar cu mintea mea bolnavă care crede că oamenii sunt mai buni decât sunt de fapt, atunci poate că o categorie a blogului ăstuia n-ar mai fi existat. De fapt, dacă stau să mă gândesc mai bine, întregul blog n-ar mai fi existat.

Din nefericire, mesajul care să te salveze de luni întregi de obsesii nu vine niciodată. Pentru că bestiile nu au curaj să-l trimită. Pentru că bestiile nu ştiu decât să se ascundă şi să pretindă că nimic nu s-a întâmplat. Se afişează mereu însoţiţi de zâmbetul ăla implacabil care-mi spune de fiecare dată „sparge-mi faţa, sunt un ipocrit”.

Cu toate astea, a cam sosit vremea să dăm cu piciorul iluziilor vechi şi să ne luăm avântul spre altele… ce farmec ar mai avea viaţa fără speranţă… iar eu am treburi importante de făcut… trebuie să ajung pe scena aia…

Legătură permanentă 31 comentarii

Unable to let go

Octombrie 18, 2008 at 20:29 (Autopsia unei obsesii)

Cea mai familiară scenă din filmele de dragoste e, pentru mine, reîntâlnirea după ani şi ani, când, loviţi de maturitate, cei doi au curaj să mărturisească în sfârşit ce tâmpenii le treceau prin cap ultima dată când fuseseră împreună…cât de mult şi-ar fi dorit ca verdictul pe care l-au dat atunci în mintea lor să nu fi fost adevărat…Şi iată-i cum se regăsesc acum regretând şi zâmbind amar-nostalgic la gândul că n-au avut niciodată curaj să înfrunte realitatea.

Eu n-am avut curaj niciodată. Am încercat să mă obişnuiesc cu fatalitatea pe care îmi imaginam că o trăiesc şi să nu o las să mă afecteze, dar n-am reuşit niciodată să fiu pregătită să aud s-a terminat.

Ce mi se pare şi mai jalnic la meditaţia asta de sâmbătă seara lângă o cafea amară, în lumina blândă a trecutului (cu participarea extraordinară a Veiozei du Coin) e că sunt incapabilă să uit ceva ce pentru mine nu s-a terminat. Ştiţi boala aia specific feminină, care i-a dus la exasperare pe toţi bărbaţii care nu vor decât să-şi exerseze talentul de cuier(=obiect de agăţat), adică pe toţi bărbaţii? Se numeşte Unable-to-let-go şi se vindecă doar atunci când reuşeşti să te debarasezi de imaginea mitică pe care i-ai construit-o şi păstrat-o cu grijă la tine în cap şi când poţi să vezi cum era el de fapt, de la început, în realitate.

Din fericire n-am timp prea des de meditaţii din astea, dar mă descopăr tresărind când ştiu că o să-l revăd. Obsesie? Poate doar spaimă de ridicol. Disperarea de a găsi un indiciu cât de mic că nu ai fost atât de idioată încât chiar să crezi minciunile pe care el le considera doar casual conversation.

Şi acum că mi s-a terminat cafeaua, mă duc să-l bârfesc puţin cu prietenele mele. Ridiculizarea obiectului care te-a ridiculizat te face de multe ori să te simţi mai bine…dar nu te vindecă de trecut niciodată. Aşa că dacă descoperiţi vreun leac pentru boala asta, poate mă anunţaţi şi pe mine…ca să nu le mai spun tuturor că m-a luat pur şi simplu cu frig când am aflat cine o să mai fie acolo…

Legătură permanentă 33 comentarii

Ce făceam cu 6 luni în urmă

Septembrie 11, 2008 at 3:57 (Autopsia unei obsesii)

dulce tango la mine în cameră…se prelinge de-a lungul pereţilor şi încearcă să mă-nfioare…aş vrea să umblăm pe străzi ca în seara aia minunată, când mi-ai arătat cea mai frumoasă clădire din Bucureşti…

Cred că a fost cea mai frumoasă seară din viaţa mea…aşa cum am sperat dintotdeauna că o să fie…

În seara asta am rămas acasă, să mă prefac intelectuală, să-mi pun ordine în gânduri. Numai că în gândurile mele e o mare dezordine…pentru că apari tu peste tot…ca un puşti impertinent care-şi azvârle picioarele cu înverşunare printre frunzele veştede toamna…

E înspăimântător cum corespunzi întocmai profilului de Mr Perfect la care am visat dintotdeauna şi care eram convinsă că nu există…pot vorbi cu tine despre tot, eşti izbitor de direct, dar reuşeşti să păstrezi lucruri nespuse … şi crezi că n-o să le văd, dar îţi rămân pe buze sau îţi umbresc colţurile ochilor…

Eşti atât de…eşti tot. Tot ce îmi doresc e să mă chemi…să mă seduci…să mă adori…să mă iei peste picior, să mă săruţi pe frunte şi să mă muşti de buza de jos când tensiunea e prea mare ca să o mai poţi suporta…mă arunci cu o viteza ameţitoare dintr-o stare în alta…acum fetiţă, în secunda următoare, femeie. Mă faci să mă simt frumoasă, dorită, puternică…Mă domini, iar supunerea nu face decât să-mi confirme cât de puternică sunt…pentru că un bărbat puternic ca tine mă vrea pe mine şi numai pe mine…

Si apoi, da, desigur, cum se întâmplă adesea, el a plecat de ziua mea să se vadă cu alta.

Legătură permanentă 14 comentarii

Breaking news: SuperWoman strikes back!

Februarie 2, 2008 at 13:50 (Autopsia unei obsesii)

– SE ANULEAZĂ FĂRĂ DREPT DE APEL! răsună în toată sala de judecată. Mâna ei necruţătoare coboară şi trânteşte ştampila. The Ex-file is now closed. FOREVER!

Nu e fascinantă capacitatea femeilor de a se transforma într-o clipă din şcolăriţe îndrăgostite care ţopăie în jurul laptopului pe care tocmai s-a deschis o fereastră de mess prin care priveşte El, în SuperFemeia care nu are nevoie să comunice cu bărbaţii mai mult decât trăgându-le picioare în gură? Adică acum se aruncă în pat fericită, peste teancul de poze în care lui îi apare doar colţul unei mâneci în drum spre ieşire, iar în secunda doi, Dominatrix tronează deasupra biroului, cu un toc înfipt în latptop, cu braţele încrucişate şi privirea demonică, atât de transparentă încât nimănui nu i-ar trece prin cap că în mintea ei a pătruns vreodată vreun bărbat. De unde au femeile această super-putere de a anula cele mai intense trăiri într-o clipă, de parcă ele nu ar fi existat niciodată şi de parcă nu ar fi avut niciodată ochii fierbinţi şi umezi din cauza Lui?

Legătură permanentă 15 comentarii

Pentru că uită foarte repede

Decembrie 16, 2007 at 13:22 (Autopsia unei obsesii)

Legătură permanentă 38 comentarii

Bărbaţii nu sunt porci

Septembrie 14, 2007 at 3:32 (Autopsia unei obsesii)

Voi sunteţi idioate. Numai voi sunteţi de vină pentru toate porcăriile pe care le fac. Un animal nu face decât ce ştie el că are voie să facă. Dacă-l laşi de capul lui, o să ţi se suie-n cap şi o să se cuibărească acolo noapte de noapte sub deviza „Aici e locul meu”. Adevărul e că sunteţi la fel de vinovate azi cum erau mamele şi bunicile noastre odinioară. Voi îi lăsaţi să creadă că nu o să se întâmple nimic rău dacă vă tratează ca pe nişte jucării sexuale care nu au dreptul de a dori, ci acela de a îndeplini. Faptul că vă daţi în vânt după maşini bengoase şi după sunetul mobilului aruncat în scârbă pe masa din bar spune deja totul despre voi. Vreţi să fiţi şi voi un obiect din acela. O păpuşe cu cracii lungi este întotdeauna necesară când te afişezi în public. În rând cu reputaţia de mare afacerist, stă reputaţia de mare cuceritor şi de suflet generos care nu se uită la bani. Voi vreţi să fiţi cârpe de spălat pe jos în bucătărie, aparate de făcut sarmale, ustensile de amestecat în ciorba de burtă, maşini de spălat şi obiecte de călcat hăinuţe minunate, esenţiale când boul merge să procure mobilă de dormitor, pentru că pe cea veche a transferat-o prin retrogradare la bucătărie. Cerşiţi afecţiune în continuare, dintre porţelanurile bunicii! Întrebaţi-l constant „Mă iubeşti?”. Staţi în genunchi şi juraţi-i credinţă veşnică! Nu părăsiţi incinta, că dacă vă arată vreunul un strop de afecţiune şi v-o trage, s-a terminat cu reputaţia boului pe care-l păstoriţi din sufragerie în dormitor, în bucătărie, în fiecare zi.

Îţi trebuie coaie ca să dresezi un animal. Eu mi-am luat bici. Voi o să muriţi cârpe.

Legătură permanentă 35 comentarii

Next page »