Baraj

Ianuarie 29, 2012 at 17:24 (Acum)

Aseară n-am mai avut puterea să zâmbesc. Să mă uit la oameni. Să încerc să mă bucur de prezent, să caut lucruri amuzante în jur. Să mă prefac că nu îmi pasă, că sunt o femeie puternică şi independentă care nu are nevoie de nimeni ca să se bucure de viaţă.

Aseară masca a căzut. Aseară n-am mai avut timp să caut şi să mă bucur de fericirea altora. Stăteam şi priveam în mine ca într-un beci şi mă miram că nu mă surprinde deloc atâta întuneric. Mă durea muzica. Erau bucăţi în care simţeam apele galopând spre baraj, izbind cu copitele tot mai puternic în zid, cerând libertate.

Mi-era frică să dăm ochi în ochi. Te-am evitat cât am putut toată seara. Mă bucur că nu te-am văzut faţă în faţă. Mă bucur că n-ai avut timp pentru mine. Mă bucur că barajul a rezistat aseară. Nu voiam să mă vezi aşa. În beciul în care mă uitam apăruse imaginea ta. Stăteai mai trist ca niciodată în faţa barajului spart, îmbrăţişat pe vecie într-o cascadă de lacrimi.

Legătură permanentă 6 comentarii

Pe mine şi numai pe mine

Ianuarie 7, 2012 at 15:56 (Acum)

Nu mi s-a mai întâmplat asta până acum. N-am mai plâns niciodată înainte să-mi beau cafeaua. Mulţumesc pentru mesaj, deşi azi îl merit cel mai puţin.

Voiam doar să simt căldura unui corp lipit de al meu. Voiam doar o îmbrăţişare care să îndepărteze frigul ăsta pe care însingurarea ţi-l strecoară pe nesimţite în corp, puţin câte puţin în fiecare zi, până te amorţeşte de tot şi îi interzice sângelui să-ţi mai curgă prin vene. Mă simţeam ca un ciot aruncat la gunoi după masă, care n-a mai avut loc în pubelă şi a căzut pe pământ, printre alte mizerii. Un ciot pe care nimeni nu-l vrea. Nici măcar câinii vagabonzi. Asta simţeam eu aseară.

Şi când ai trecut pe lângă mine atât de mare şi de puternic şi de perfect, purtând pe piept şi în braţe îmbrăţişarea aia după care tânjeam de atâta vreme – sau la care mă obişnuisem cu ideea că e în zadar să tânjesc – a început din nou să-mi sape în creier întrebarea aia nenorocită la care nici nu vreau să primesc un răspuns de fapt: „de ce nu sunt suficient de bună pentru el?”.

Te-am văzut cu tipa roşcată.

Şi când a apărut un alt corp care căuta puţină căldură, m-am gândit că o să-mi iau doctoria şi că o să reuşesc să mai amân frisoanele, măcar până a doua zi. S-a purtat foarte frumos cu mine, îmi căuta mâna când mergeam prin mulţime, îşi trecea degetele printre ale mele, nu-mi dădea drumul nici o secundă când vorbea cu grupul lui, mă ţinea de mijloc, mă pupa cu sete ore în şir, mă copleşea cu îmbrăţişări. Şi tot timpul nu făceam decât să mă întreb: contează ce e înăuntrul meu vreun pic? Are vreo importanţă pentru el ce se întâmplă în creierul meu vreodată?

Ştiam un corp care, dacă m-ar fi ţinut în braţe, ar fi fost pentru că mă plăcea cu totul, şi pe dinăuntru, şi pe din afară. Dar cum el era ocupat să converseze cu diverse roşcate… am încercat să mă conectez la altă sursă de căldură. Vestea proastă e că atât de defectă e instalaţia la mine în corp, încât are nevoie de un semnal de la creier că îmbrăţişarea respectivă a fost programată pentru mine şi doar pentru mine. Dacă nu primeşte semnalul ăsta, tot îngheţată rămân.

Aşa că nu mi-a mai rămas decât să merg acasă şi să mă întrec în stropi cu ploaia, de-o parte şi de alta a geamului de taxi.

Legătură permanentă 9 comentarii

încă puţin

Iulie 24, 2011 at 22:26 (Acum)

dulce agonie. mai toarnă puţin. când mă săruţi e ca şi cum mi-ai turna miere pe buze. lasă-mă să mai gust puţin… încă puţin… nu mă laşi niciodată să pun eu mâna pe carafă… îţi place să controlezi tu ritmul în care curge… o poţi opri oricând… mă simt neputincioasă, nu am nici un control, nu ştiu niciodată când se va opri, dar nici când va începe să picure din nou… şi mai vreau puţin, în fiecare clipă mai vreau încă puţin, îmi petrec zilele şi nopţile tânjind la dulcea otravă a buzelor tale… aşa… încă puţin… nu te zgârci, ştiu că mai ai… încă puţin… în câteva zile o să uit gustul ăsta. şi nu vreau să-l uit… mă ameţeşte mai rău ca vinul… încă puţin… am nevoie de gustul tău mai mult decât de aer. hai, încă puţin, aşa, nu te opri, încă puţin… nu, nu pleca, nu acum… mai stai puţin, hai, încă puţin, încă puţin, încă puţin…

şi uite-aşa au trecut vreo 3 luni de agonie.

dacă vii acum, nu vreau să mai pleci niciodată.

Legătură permanentă 4 comentarii

Să ne mai plângem puţin de milă.

Mai 27, 2011 at 1:08 (Acum)

Stai puţin aşa. Cine curu’ meu a spus (da, am zis cur) că viaţa ar fi dreaptă? A semnat cineva ceva înainte să te elibereze de la maternitate, ţi s-a oferit să semnezi vreun contract înainte să ieşi la lumină şi să faci ochi, ţi-a indus cineva vreun moment senzaţia că poţi avea tot ce vrei în viaţă?

Şi atunci de ce te întorci mereu şi mereu şi iar şi iar în acelaşi loc de căcat din creierul ăla al tău putred? De ce trebuie să ajungi de fiecare dată la concluzia că ai pierdut ceva? Nu poţi pierde ceva ce nu a fost niciodată al tău. Nu poţi pierde ceva ce nu ţi se cuvine. Nu poţi pierde un lucru pe care nu-l meriţi. Nu poți ajunge de fiecare dată la concluzia că „vai, eu nu am dreptul să fiu fericită!”. Hai să stabilim asta o dată pentru totdeauna și să nu ne mai dăm cu capul de ziduri analizând de fiecare dată dacă „nu cumva… de data asta… poate că axioma nu se aplică”.

M-am săturat de şerveţele.
Aşa că taci dracului din gură şi nu mă mai tortura cu ideile tale tâmpite.

Legătură permanentă 8 comentarii

Sevraj

Mai 4, 2011 at 23:58 (Acum)

Număr secundele. Nu mai pot să respir. Din noaptea aia nu mai pot să respir. Mi-a rămas răsuflarea la tine şi nu vrei să mi-o dai înapoi. O ţii acolo până data viitoare. Ce nevoie aş putea să am eu de ea? Şi timpul ăsta nu mai trece.

Ceva ce nu seamănă deloc a fluturi îmi macină stomacul. Cineva se joacă de-a laboratorul de chimie în stomacul meu. Mai are puţin şi îl dizolvă cu totul. Aburii substanţelor dau party la mine în creier.

M-ai otrăvit.

Pentru febra asta nu s-a inventat încă o aspirină. Mă mistuie încet. Nu se grăbeşte. Nu trebuie să ajungă nicăieri. Ei nu-i zgârie nimeni pielea, cum îmi faci tu mie. Mă ustură constant, îmi face sângele să fiarbă, inima să palpite, trupul să zvâcnească pe dinăuntru. Acum știu ce simte un vulcan. Îmi clocoteşte sângele în vene. Se scurge în valuri în sus şi-n jos, dar n-are unde să scape. Se loveşte de tâmple. Încearcă să spargă zidurile, să le ciobească măcar un pic, dar nu găseşte nici o fisură.

Până şi din cer curge apă clocotită. Ploaia asta fiartă, care încearcă să te pitească de mine, cheamă aburii din pământ. Se strecoară un fir de vânt rece pe fereastră. Vibrează biroul. New message from…”Ştii că îmi lipseşti un pic?”.

Legătură permanentă 8 comentarii

iar scoţi sunetul ăla

Aprilie 11, 2011 at 2:08 (Acum)

îmi vine să smulg tastele cu unghiile. le opintesc în canturi şi trag de ele spre mine, cum tragi tu de corzi când cânţi. mă învârt în jurul butonului de add pe FB, dar ştiu că risc să rup toată vraja. în cuvinte nu mai are nici un farmec. cu artiştii ca tine trebuie să fie acolo, în timp ce cânţi şi ai toată lumea aia la picioare… acolo… ştiu că mă vezi… au, iar ai început să faci aşa… Black Magic Woman… o ascult de o oră şi 14 minute. în seara asta am avut timp să caut. am găsit toată istoria cântecului ăstuia, am ascultat vreo 5 variante ale lui Santana… acum scriu în timp ce o ascult pe a ta. licoarea asta mi s-a urcat iar la cap. îmi dă o ameţeală care se unduie ca muzica aia dureroasă pe care o scoţi de acolo… când te uiţi doar la ea şi nimeni în jur nu mai există… ah, mă ustură pe dinăuntru mai mult cu fiecare sunet.

ştiu că m-am oprit şi pentru cuvinte tocmai la cântecul ăsta, dar vorbele sunt acolo doar ca să confirme că ne gândim amândoi la acelaşi lucru când auzim chitara. simt că mă vezi de pe scenă… altfel nu te-ai mai nimeri absolut întâmplător în locul unde sunt eu după fiecare show… mă faci să uit de toate mizeriile din timpul săptămânii… sunetul ăla… mă lasă fără respiraţie.. am nevoie să-ţi ridici privirea de acolo şi să-mi dai voie să respir. mă ţii prizonieră între corzi şi dacă la început încercam să scap, acum am rămas între ele şi îmi place cum îmi zgârie pielea… o să mă omori cu sunetul ăla şi văd că n-ai de gând să te opreşti. cu cât mă chinui mai tare, cu atât îţi place mai mult… got a black magic woman …got me so blind i can’t see… got a black magic woman… she’s trying to make a devil out of me…

Legătură permanentă 4 comentarii

Mereu în altă parte

Octombrie 18, 2010 at 2:46 (Acum)

Trebuie să-ţi scriu asta acum. Cu fiecare zi ce trece eşti tot mai departe. Simt că te uit. Începi să dispari.

Ştii ce s-a întâmplat după ce s-a terminat tradiţia noastră de duminică seara? Ştii ce s-a întâmplat după ce am încetat să ne mai bem minţile până la 5 dimineaţa în fiecare duminică, doar ca să nu fim ca toţi corporatiştii ăia distruşi care se bagă în pat de la 8 seara, se uită la Divertis şi apoi sting veioza ca să nu fie obosiţi a doua zi la birou? Ştii care a devenit noua mea tradiţie de duminică seara? Am început să scriu pe blogul ăsta nenorocit. Să scriu, să scriu, să scriu, să beau, să scriu. Urăsc blogul ăsta. Şi pe tine te urăsc.

….

Am mai deschis o sticlă. Mi-e milă de tine. Nu o să fii fericit niciodată. Nici cu mine, nici cu alta, nici singur. Cauţi mereu alt anotimp, alt loc, pe altcineva. Nimic nu e niciodată destul pentru tine. Când mi-ai zis că nu-ţi găseşti locul, ultima dată când ne-am văzut, mi-a venit să mă aşez pe jos şi să râd până se face noapte şi mă dau ăia afară din bar. Tu niciodată nu-ţi găseşti locul. Pentru tine niciodată nu e de ajuns ce ai.

De-asta m-am gândit să-ţi scriu acum. Până nu e prea târziu. Până nu te uit de tot.

A plouat şi a şuierat vântul toată ziua. S-a lăsat seara şi am ieşit să inspectăm ce-a adus marea la mal. Au început să se aprindă luminile în retaurantele de pe plajă. S-a terminat pontonul. Ne facem calcule dacă să ne umplem sandalele de nisip sau dacă să urcăm şi să mergem pe faleză. Trecem pe lângă un restaurant kitschos, plin de podoabe româneşti, ştiuleţi de porumb uscaţi, păsări împăiate, zdrobitoare de struguri şi peştişori idioţi în acvarii. Lăutari bătrâni în costume negre, cu chipul împietrit fac o muzică îngrozitor de zgomotoasă, care ar trebui să fie veselă. Nu stă nimeni la mesele cu două rânduri de feţe de masă şi printre ele nu dansează decât nenorocitul ăsta de vânt tăios. Mi-e milă de mireasa care îşi va petrece nunta aici.

Ajungem la singura terasă populată din staţiune şi asta pentru că în loc de canapele au balansoare. Depăşim un grup care joacă rummy şi ne aşezăm în leagăne. Eu am primit un espresso oribil şi un suc de portocale amar ca fierea. Şi e atât de frig. Ceilalţi beau ceai şi discută banalităţi. Thank God că deocamdată nu mă implică în conversaţie.

E un vapor de croazieră în larg. S-a oprit. Imediat sub luna asta mare ca o roată de caşcaval i se văd luminiţele de pe punte. Poate că au o petrecere în seara asta. Şi sunt aşa departe… şi vântul ăsta care nu se mai opreşte… mi-au îngheţat gleznele, dar nu plec. E prea frumos aici. Acolo, pe vasul acela… departe de lume, de discuţiile fără sens, de banalităţile astea care mă sufocă, acolo, pe vasul acela…acolo nu cred că e frig…

Marea se aruncă din nou cu furie la mal şi vrea să mă tragă şi pe mine în adânc. Vrea să mă ia de aici. Vrea să mă ducă acolo, pe vasul acela unde oamenii nu au niciodată griji, unde căpitanul deapănă în fiecare seară o poveste, acolo unde luna e atât de aproape încât poţi s-o atingi…

Dar ce e greşit şi la fantezia asta e că acolo, pe vas, nu sunt singură. Şi tare mi-e teamă că atunci când o să ajung acolo, dacă n-o să fii cu mine, o să găsesc eu un alt loc frumos la care să tânjesc şi în care să sper că într-o zi, poate…

Ceea ce ne aduce la chestiune. Vezi tu, dragă mincinosule, nici eu nu-mi găsesc locul. Şi eu aş vrea să fiu mereu în altă parte, în alt timp, cu altcineva. Şi eu mă izolez mereu de grup şi mă uit în gol, tânjind după ceva care nu va fi niciodată al meu. Şi ştii de ce? Pentru că în momentul în care obţin ce vreau, nici nu mă obosesc să mă bucur că l-am obţinut. Nu îmi dau voie să fiu fericită. Nu pierd timpul cu sentimentul împlinirii, ci îmi setez din nou altceva după care să tânjesc şi o iau de la capăt.

Nici eu nu îmi găsesc locul. Şi nici nu mi-l voi găsi atâta timp cât continuu să mă întreb dacă nu cumva locul pe care îl caut e lângă tine.

Legătură permanentă 14 comentarii

Trebuie să schimb foarte multe lucruri

Septembrie 13, 2009 at 2:58 (Acum)

şi n-am curaj să încep cu nici unul. Trebuie să încep de undeva. De la mine, de la tine, de la motivul pentru care te târăşti de la o zi la alta, aşteptând să se întâmple o minune şi să începi să trăieşti din nou, de la permanenta muncă de a evita să-ţi întâlnesc privirea, de la nonşalanţa cu care te iau peste picior când chiar nu pot evita dialogul, de la miile de întrebări pe care le-am strâns în cap, de la misterul crizei prin care trec bărbaţii când realizează că nu mai au chiar 25 de ani, de la zâmbetul pe care nu mi-l pot reţine când intri în încăpere, de la căldura care îmi invadează corpul, de la avântul pe care şi-l iau braţele mele spre tine când te apropii, de la oboseala mea cronică, de la un suflet încremenit de spaima încă unei deziluzii, de la talentul de detectiv pe care îţi doresc să-l ai, pentru că eu n-o să-ţi nici un link ajutător, de la curajul pe care va trebui să ţi-l faci, pentru că de data asta chiar nu mai am de gând să ridic nici un deget. Trebuie, într-adevăr, să schimb foarte multe lucruri. Aşa că, dragul meu, te invit să dai tu startul.

Legătură permanentă 33 comentarii

numb

Iunie 25, 2009 at 4:23 (Acum)

mi-au amorţit buzele şi dinţii. am un nod în gât şi îmi curge nişte ploaie fierbinte pe faţă, dar nu ştiu de la ce e. nu e ca şi cum te-aş fi crezut. adică a fost totul doar o părere. de asta sunt sigură, deşi sunt foarte ameţită fix în secunda asta. am o imaginaţie febrilă. mai ales acum. îmi aleargă oameni şi locuri prin cap, o mie de situaţii în care nu m-am aflat niciodată, o ceaţă din asta caldă şi tristă care îţi coboară aşa pe frunte ca nesimţita, de parcă ar fi invitat-o cineva…o lumină tristă şi verde care vine de la nişte faruri mari…de pe o insulă din mijlocul mării…sau de la nişte ochi…nu-mi dau seama exact…valurile li se zbat pe maluri…licoarea îmi inundă venele…flux şi reflux…ele se aruncă spre mine ca nişte păsări de pradă…eu le iau şi ţi le azvârl înapoi cu furie…cu scârbă…cu speranţa că o să mă LAŞI ÎN SFÂRŞIT ÎN PACE…îmi prind un deget între buze…şi apoi îl muşc până la sânge…mă doare.

uneori joc roluri.

asta e ultima înghiţitură. mi-a ajuns ca un pumnal în gât şi mi-a răpus suspansul. prostia de a crede în tine. răsuflarea. daaa, ştiu că ţi s-a părut real pentru o vreme, adică eu m-am străduit să-ţi dau impresia asta, dar era aşa doar…mie nu-mi pasă de tine de fapt…

…mi-e dor de tine de mor. vreau cu disperare să nu fi fost o părere, să nu moară şi de data asta totul ca o fantomă când se va crăpa de ziuă. îmi stă un nod în gât. cineva mă sugrumă cu o cravată, ca să nu mai respir, ca să n-apuc să-ţi spun…cred că…şi eu…

Legătură permanentă 16 comentarii

Pentru colegii de birou:

Martie 21, 2008 at 12:15 (Acum)

Azi muşc.

Legătură permanentă 24 comentarii

Next page »