Să ne mai plângem puţin de milă.

Mai 27, 2011 at 1:08 (Acum)

Stai puţin aşa. Cine curu’ meu a spus (da, am zis cur) că viaţa ar fi dreaptă? A semnat cineva ceva înainte să te elibereze de la maternitate, ţi s-a oferit să semnezi vreun contract înainte să ieşi la lumină şi să faci ochi, ţi-a indus cineva vreun moment senzaţia că poţi avea tot ce vrei în viaţă?

Şi atunci de ce te întorci mereu şi mereu şi iar şi iar în acelaşi loc de căcat din creierul ăla al tău putred? De ce trebuie să ajungi de fiecare dată la concluzia că ai pierdut ceva? Nu poţi pierde ceva ce nu a fost niciodată al tău. Nu poţi pierde ceva ce nu ţi se cuvine. Nu poţi pierde un lucru pe care nu-l meriţi. Nu poți ajunge de fiecare dată la concluzia că „vai, eu nu am dreptul să fiu fericită!”. Hai să stabilim asta o dată pentru totdeauna și să nu ne mai dăm cu capul de ziduri analizând de fiecare dată dacă „nu cumva… de data asta… poate că axioma nu se aplică”.

M-am săturat de şerveţele.
Aşa că taci dracului din gură şi nu mă mai tortura cu ideile tale tâmpite.

Anunțuri

Legătură permanentă 8 comentarii

Sevraj

Mai 4, 2011 at 23:58 (Acum)

Număr secundele. Nu mai pot să respir. Din noaptea aia nu mai pot să respir. Mi-a rămas răsuflarea la tine şi nu vrei să mi-o dai înapoi. O ţii acolo până data viitoare. Ce nevoie aş putea să am eu de ea? Şi timpul ăsta nu mai trece.

Ceva ce nu seamănă deloc a fluturi îmi macină stomacul. Cineva se joacă de-a laboratorul de chimie în stomacul meu. Mai are puţin şi îl dizolvă cu totul. Aburii substanţelor dau party la mine în creier.

M-ai otrăvit.

Pentru febra asta nu s-a inventat încă o aspirină. Mă mistuie încet. Nu se grăbeşte. Nu trebuie să ajungă nicăieri. Ei nu-i zgârie nimeni pielea, cum îmi faci tu mie. Mă ustură constant, îmi face sângele să fiarbă, inima să palpite, trupul să zvâcnească pe dinăuntru. Acum știu ce simte un vulcan. Îmi clocoteşte sângele în vene. Se scurge în valuri în sus şi-n jos, dar n-are unde să scape. Se loveşte de tâmple. Încearcă să spargă zidurile, să le ciobească măcar un pic, dar nu găseşte nici o fisură.

Până şi din cer curge apă clocotită. Ploaia asta fiartă, care încearcă să te pitească de mine, cheamă aburii din pământ. Se strecoară un fir de vânt rece pe fereastră. Vibrează biroul. New message from…”Ştii că îmi lipseşti un pic?”.

Legătură permanentă 8 comentarii