Postponing happiness

Ianuarie 30, 2011 at 19:24 (Autopsia unei obsesii)

Azi nu e o zi bună pentru mine. Poate mâine. Poate mâine o să am chef să mă uit în jur. Azi am chef să fac ce am făcut și ieri, și alaltăieri, și în fiecare zi. Azi am chef să mă uit doar în mine. Adică în trecut. În ce a mai rămas de atunci. Partea bună cu amintirile astea e că răsar așa pe rând, ca florile primăvara. Mai întâi aici câteva firișoare, apoi acolo câteva gălbioare, aici câțiva brebenei. Mereu mi-am dorit să scriu un text în care să pot include în mod natural cuvântul brebenei. Nu știu de ce. Cred că aveau o legendă fascinantă pe vremea când trebuia să citim așa ceva pentru școală.

Amintirile care răsar pe rând, ca florile. Unele se ofilesc, dar răsar mereu altele și altele. Și mă trezesc din nou privindu-mă printr-un geam și mă văd zâmbind. Cred că eram fericită. Pe geamul ăsta care sunt conștientă că nu-mi arată decât ce vreau eu să-mi arate despre trecut, eram fericită. Câteodată, când mă gândesc că ar fi timpul să părăsesc tărâmul fermecat în care timpul a rămas în loc și în care sunt încă fericită, îmi dau seama că geamul ăla nu înfățișează realitatea și că au fost o grămadă de momente penibile în care nu voiam decât să intru în pământ. Țin minte că o dată mă simțeam atât de prost că ai apărut la o întâlnire cu mai mulți prieteni ai mei încât rămăsesem blocată. Nu știam ce să zic. Și eu găsesc întotdeauna ceva de zis. Mă simțeam atât de prost că te folosești de mine ca să obții ce vrei încât am rămas șocată în fața fiecărui subiect pe care l-ai adus în discuție. Atunci ai plecat. Și când ți-am zis că aș vrea să vin unde ești nu mi-ai mai răspuns deloc. Atunci ai ales. Nu voiai să fii cu mine.

E prea târziu acum. Trebuie să mă trezesc. Nu mai vreau să te aud văicărindu-te că ești nefericit acum. Fericirea nu se amână. Fericirea se trăiește pe loc. Și e clar că nu erai cu mine atât de fericit pe cât eram eu cu tine.

Legătură permanentă 10 comentarii