Seara amintirilor

Ianuarie 5, 2009 at 3:21 (Autopsia unei obsesii, Şăd şi cujăt)

Uite, stau aici cu seducătorul meu prieten, paharul de vin roşu de duminică seara şi, în lumina cumsecade a veiozei care nu judecă nici o prostie din câte se întâmplă aici (indiferent cât venin vărs pe blog post-factum), zâmbesc cu amar redescoperind semne ale trecutului, când eram, o, vai, atât de proastă.

Acum, că am rămas doar între noi, bloggerii inteligenţi şi cititorii lor, o să vă rog să vă amintiţi tonul plin de dragoste al lui Amza Pellea. Jurnalul Naţional a publicat de curând un supliment în care primarul din Băileşti dădea prea multe declaraţii, dar care avea alături un DVD cu cele mai frumoase momente de Revelion ale lui Amza. Nu e viaţa prea scurtă ca să ne-o petrecem simţindu-ne mici şi lipsiţi de importanţă, în comparaţie cu oamenii ăştia măreţi care apar la tv de sărbători, să ne aducă aminte că nu suntem decât umili privitori ai spectacolului vieţii, iar singurul lucru cu care ne vom putea mândri la sfârşit e că am fost şi noi în sală?

Mă rog, aş vrea să aveţi în minte acelaşi ton, aceeaşi inimă dechisă, aceeaşi minte oarbă la răutatea posibilă a vreunui cititor şi să citiţi cu atenţie ce am să vă spun la început de an.

Nu cred să fie cineva pe Pământ mai idiot ca mine. Pur şi simplu nu cred. Mă îndrăgostesc tot timpul de ceva ireal, mai pun calităţi de la mine, speculez, anulez defecte în minte şi sfârşesc prin a inventa un om perfect, pe care-l suprapun crudei realităţi, care este întotdeauna surprinzător de diferită de ce mi-am imaginat eu.

Ceva s-a întâmplat totuşi zilele astea. Am primit un mesaj. Spunea „m-am gândit constant la tine de sărbători”. Şi ştiţi la ce m-am gândit? Că dacă aş fi avut confirmarea că nu sunt chiar inumane bestiile de care m-am îndrăgostit, dacă aş fi primit de fiecare dată mesajul ăla care să-mi confirme că nu e nimic în neregulă cu mine, ci doar cu mintea mea bolnavă care crede că oamenii sunt mai buni decât sunt de fapt, atunci poate că o categorie a blogului ăstuia n-ar mai fi existat. De fapt, dacă stau să mă gândesc mai bine, întregul blog n-ar mai fi existat.

Din nefericire, mesajul care să te salveze de luni întregi de obsesii nu vine niciodată. Pentru că bestiile nu au curaj să-l trimită. Pentru că bestiile nu ştiu decât să se ascundă şi să pretindă că nimic nu s-a întâmplat. Se afişează mereu însoţiţi de zâmbetul ăla implacabil care-mi spune de fiecare dată „sparge-mi faţa, sunt un ipocrit”.

Cu toate astea, a cam sosit vremea să dăm cu piciorul iluziilor vechi şi să ne luăm avântul spre altele… ce farmec ar mai avea viaţa fără speranţă… iar eu am treburi importante de făcut… trebuie să ajung pe scena aia…

Anunțuri

Legătură permanentă 31 comentarii