consolează-mă.

Decembrie 5, 2008 at 3:22 (Uneori)

speranţa moare doar atunci când ţi-o ucizi singur.

– hai, bate-mă pe umăr stângaci, de parcă ai avea degete de sârmă şi spune-mi there, there, o să treacă, o să uiţi, o să fie bine. de-asta scriu blogul ăsta. pentru că nimeni nu vrea să asculte până la capăt, pentru că nimeni nu are răbdare, pentru că fiecare e ocupat numai cu el însuşi.

– de parcă tu ai fi altruismul întruchipat.

– ştiu, cer prea mult de la oameni. dar şi ei se aşteaptă la prea mult de la mine. sunt convinşi că eu sunt de piatră sau ceva şi că o să îndur totul până la sfârşitul timpului.

– nu te consolează nimeni dacă nu are un interes. prietenia se plăteşte. totul e de vânzare. atât de mulţi oameni îmi provoacă scârbă. se vând pe atât de puţin… pe speranţa unei ocazii din viitor în care vor obţine, poate, ceva la schimb.

– aş vrea să fiu la fel de cinică, dar mă doare totul.

– asta pentru că n-ai suferit destul. n-ai cerşit compasiune de suficient de multe ori ca să-ţi dai seama că nimeni nu vrea să ţi-o ofere. dacă a fost cineva acolo vreodată să te sprijine a fost pentru că întâmplător avea ceva de câştigat, dar asta nu înseamnă că există într-adevăr suflete nobile în lume.

– îmi aleargă voci în cap…mai toarnă-mi vin…e atât de bine să te înşeli că o să uiţi…încă o gură şi totul va fi uitat…

şi te trezeşti apoi mai mizerabil decât atunci când ai început, în braţele nu ştiu cui, gândindu-te „încă unul care pretinde că îi pasă de-adevărat, fără nici un motiv ascuns… cine ştie ce speră…poate chiar vrea să mă revadă…ce naiv…”

Anunțuri

Legătură permanentă 31 comentarii