Pentru colegii de birou:

Martie 21, 2008 at 12:15 (Acum)

Azi muşc.

Anunțuri

Legătură permanentă 24 comentarii

Let me hold You

Martie 11, 2008 at 23:57 (Şăd şi cujăt)

E ceva în neregulă cu mine sau e ceva în neregulă cu noi, femeile, în general? De ce mi se rupe sufletul de fiecare dată când văd un bărbat suferind, cu atât mai mult cu cât i se întâmplă foarte rar să fie înfrânt?

Mulţi răniţi azi. Pe unii îi ştiu mai bine, pe alţii mai puţin. Pe unii îmi vine să-i apăr, pe alţii îmi vine să-i consolez de la distanţă, dar mi-e foarte greu să mă abţin de la vreo reacţie. Mai ales că nu ştiu niciodată care ar fi cea potrivită.

Prima reacţie: >:D<.Apoi un pas înapoi. N-are nevoie de mila nimănui.

Reacţia doi: „nu te mai smiorcăi, adună-te şi let’s go”. Arogantă. Nici de asta nu are nevoie.

Reacţia trei: tac. Nici aşa nu e bine. Înseamnă că nu-mi pasă.

Reacţia patru: sunt aici, te-aş ţine în braţe dacă ai avea nevoie, ţi-aş da două palme dacă ai avea nevoie, aş tăcea dacă asta ar fi semn că am încredere că o să te aduni şi o să continui, dar ca să-mi dau seama ce trebuie să fac, lasă-mă puţin aici, lângă tine.

Şi ei lovesc cu picioarele în continuare. „Nu, mami, nu vreau în braţe. Sunt băiat mare. POT!”. Vino aici şi nu te mai smiorcăi. O să fie bine, mâine o să redevii bărbatul de care le e teamă tuturor, acum vino aici şi lasă-mă să te ţin în braţe…

Legătură permanentă 47 comentarii

Şi apoi, dintr-o dată…

Martie 11, 2008 at 1:23 (Şăd şi cujăt)

Timpul trecea impasibil, fără întoarcere şi fără oprire, ne strecuram vijelios printre to do list-uri, tăiam unul câte unul task-urile de pe foile din ce în ce mai lungi care ni se aglomerau pe birou…uneori trebuia să fim creativi, aşa că ne aşezam turceşte pe câte o pernă, sprijinind pereţii, sau în mijlocul biroului, ca să rupem monotonia…uneori ne aduceam aminte că trebuie să mai şi dormim, aşa că plecam înainte să se facă 4 dimineaţa, alteori nu mai ştiam dacă suntem mahmuri sau beţi, iar de cele mai multe ori nu ne dădeam seama că s-a terminat săptămâna decât atunci când ceilalţi nu mai apăreau la birou din cauză de weekend…cu toate astea, nu regretam vreun moment că ne aflăm acolo…ne plăcea ce făceam şi pe undeva, aveam impresia că la un moment dat, cumva, o să atingem un scop nobil. Nu ştiam care e ăla încă, dar important era că totul avea un sens, chiar dacă principala noastră preocupare era să nu avem scopuri în viaţă şi să nu căutăm alt sens decât cel evident: suntem aici pentru că ne place.

Şi apoi, dintr-o dată, a stat. Timpul s-a oprit în loc. Am trecut de deadline. S-a aşternut o linişte dureroasă, care mă împiedica să mai aud ceva. Dintr-o dată, nimic nu mai avea sens. Simţeam că toate roţile se învârt în gol şi că mecanismul e doar o iluzie. Nu e nici un mecanism. Măgăoaia asta nu ne duce nicăieri. Trebuie să ne propunem fiecare dintre noi să ajungem undeva, nu să sperăm ca tâmpiţii că vom determina sistemul să ajungă acolo unde ne-am propus. Acum câţiva ani mai credeam încă în oamenii bine intenţionaţi. Acum nu mai cred decât în trişori. Multe dezamăgiri în perioada asta. Mulţi oameni superficiali. Iluzii deşănţate, vii, înălţătoare, urmate de ameţitoare plonjeuri în abis. Dacă e ceva ce regret pe lumea asta sunt momentele de luciditate. Realitatea e prea dură ca să mă iau de piept cu ea. Prefer să-mi beau minţile de fiecare dată când simt un fior de raţiune. Totuşi, într-una din zilele astea, cineva o să mă trezească la realitate şi dacă o să fii tu, te rog să ai grijă să nu-mi fie chiar atât de frig când mă trezesc.

Legătură permanentă 7 comentarii

Nu ne potrivim.

Martie 3, 2008 at 2:10 (Nehotărâţi)

– Atunci de ce te uiţi aşa la mine?

Legătură permanentă 25 comentarii