Povestea Porcului Strikes Back

Iulie 31, 2007 at 10:18 (Şăd şi cujăt)

Bărbaţii au o viaţă de porc, de unde rezultă inevitabil că femeile au una de câine.

De fiecare dată când întâlneşte o femeie, bărbatul se transformă în Făt-Frumos. Nu numai că devine uman, dar e şi extrem de amabil şi de manierat. Aproape că te face să te simţi ca în poveşti. Cred că există o Cenuşăreasă în fiecare dintre noi, care de-abia aşteaptă să fie dusă la palat şi să aibă o viaţă de prinţesă. Aşa se explică faptul că picăm ca muştele la vrăjeala princiară, pentru că, nu ştiu cum se face, dar de fiecare dată uităm că el e un ex-porc şi suntem convinse că de data asta l-am adulmecat mai abitir şi că El nu e ca toţi ceilalţi.

Numai că, după faza de curtare, în care el e numai flori şi parfumuri şi cadouri scumpe şi te amăgeşte cu succes că va rămâne la fel de amabil şi simpatic toată viaţa, se întâmpla catastrofa. Într-o bună zi, te trezeşi lângă duhoare care cândva a fost un munte de slănină roz şi îţi dai seama că nu eşti nici o prinţesă şi că eşti sortită să rămâi Cenuşăreasă all your life, să-ţi aplici permanent un cleşte pe nas şi să râneşti după respectivul porc şi după odraselele lui slinoase.

Legătură permanentă 38 comentarii

My name is Eloa and I’m an workaholic.

Iulie 23, 2007 at 20:24 (Şăd şi cujăt)

Nu mai am timp să scriu. Nu am timp nici să fug în weekend cu prietenul care nu a primit încă link. Nu am curaj. Cred că am ajuns în acel punct al relaţiei când totul e prea bine şi te aştepţi din moment în moment să afli ceva rău despre celălalt, pentru că totul e mult prea minunat ca să fie adevărat. Iar blogul ăsta se califică la „that one thing that I hate about U”. Şi nu vreau să mă urască. E totul aproape perfect.

Eu oare de ce stau atât de mult aici? Aş avea o viaţă personală şi o grămadă de lucruri de făcut într-însa, numa’ că nu ştiu de ce pe la 6 mă apucă aşa un „înc-un pic” şi mă mai trezesc pe la 11 că „e aproape mâine, hai. ana, să ne cărăm de aici”.

Voi cum o mai duceţi? Are there any workaholics in the house? I’d like to meet you. Online, of course. We don’t have time for real life.

Legătură permanentă 35 comentarii

Ştii de ce plângeam azi?

Iulie 17, 2007 at 0:25 (Despre Eloa)

De fericire. Trăiesc cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea şi sper să nu se termine. Eşti atât de minunat încât îmi vine să purced la salvarea lumii, ca s-o fac pe toată la fel de fericită cum mă faci tu pe mine.

Eram în Cafeneaua Actorilor, ceea ce ni se întâmplă foarte rar spre aproape deloc, pentru că noi preferăm cafenelele retrase unde nu avem şanse să dăm de cunoscuţi care să crape în faţa noastră de curiozitate în legătură cu viaţa noastră intimă. Nu ştiu de ce am mers acolo. Probabil ca să mai schimbăm peisajul. Era după o întâlnire de afaceri, ceea ce a dirijat firul discuţiei în aceeaşi direcţie. Eu aveam agendă, el pix. Aşa ne completăm noi. Când eu vreau să merg într-o direcţie, îmi dau seama că el, în mod natural, vrea să meargă în cealaltă, aşa că o aleg intenţionat pe cea pe care nu aş alege-o în mod normal, numai că, pe de altă parte, şi el se gândeşte că eu o să merg în cealaltă direcţie, aşa că ne ciocnim inevitabil şi trebuie să ne pupăm reciproc pentru că am făcut buba. El e minunat. E atât de deştept…îmi scria pe agendă cum se întâmplă lucrurile. E ambidextru, aşa că n-a trebuit să sucească agenda cu totul spre el. Scria cu stânga, astfel încât să nu-mi sucesc gâtul urmărindu-l. În timp ce nota, îmi dădeam seama cât e de inteligent şi cât de multe lucruri am de învăţat de la el. Aş vrea să-i pot da link spre pagina asta, să-i spun că rândurile scrise cu italice sunt pentru el şi să închei cu „Te iubesc”. Dar când eşti o descreierată ca Eloa, cui să mai ai tupeu să-i dai link? Oare ce ar crede despre mine dacă ar afla câte măgării am scris aici despre bărbaţi?

Legătură permanentă 49 comentarii

M-au apucat dracii

Iulie 10, 2007 at 0:42 (Despre Eloa)

Nu poţi, frate, să te împuşti în cap liniştit, că vine o tâmpită/un tâmpit cu mail-ul laura_boritoni@yahoo.com şi lasă comentarii cu numele tău. Ce dracu să fac? Să-mi bannez numele? Asta mai rămânea. Cât de obsedat(ă) să fii să te dai drept Eloa? Unele vor să fie Shakira, altele Angelina Jolie, dar cine dracu’ ar vrea să fie Eloa? Mi-e scârbă. Am muncit mult să creez o comunitate aici. Am scris mult şi mi-a plăcut mult. Eram atentă la fiecare comentariu, îmi măsuram orice cuvânt, ştia toată lumea cine e Eloa şi de ce Ana n-o să fie niciodată Eloa. Am flirtat online, am pus cale scenarii, am dezvăluit puţin câte puţin, am minţit, m-am enervat, m-am scârbit, am primit compliemente…a fost frumos. Şi acum vine o tâmpită obsedată sau poate un băieţel obsedat, care-şi mai trage câte-un ruj câteodată peste bot şi se întreţine cu asistenţa cât Eloa freacă menta la birou. Înnebunesc. Chiar nu mai am timp să intru aici. Am drafturi neterminate. Am avut chef de câteva ori să scriu, dar de fiecare dată apărea ceva şi trebuia să termin alte lucruri de scris în loc să termin un post. Mă cuprinde furia când văd că nici măcar aici nu mă mai pot refugia după ce idioata sau idiotul a lăsat comentarii cu numele meu. Mi-a fost aşa scârbă încât am şters tot. Înainte am editat comentariile şi am înlocuit numele cu „Laura Boritoni, lasă dracului glumele”, dar se pare că nu e destul. Am şters tot şi am bannat-o. Sau l-am bannat. N-ai nici un control online. Sunt mai sensibilă în legătură cu blogul ăsta decât cu orice altceva. Am pus mult suflet aici. Mi-a spus din nou un tip pe mess că mint. Aş vrea eu să mint. Habar n-aveţi cât aş vrea ca totul să fie o mare minciună…dar e adevărat tot…de la primul până la ultimul post. Eu chiar am păţit lucrurile alea umilitoare, dar faptul că m-am priceput să le scriu şi să menţin atenţia unor oameni care au sute de bloguri din care să aleagă, m-a încurajat şi m-a ajutat să nu disper. Am început să-mi descopăr noi calităţi şi să am mai multă încredere în mine. Am o slăbiciune inexplicabilă pentru bloggeri. Acum sunt din ce în ce mai mulţi şi mai proşti. Cei pe care i-am cunoscut vara trecută, când am început blogul, parcă erau mai old school aşa, parcă se străduiau să aibă conţinut serios posturile lor. Toate lucrurile trec. Nu cred că mai am ce scrie aici. E prea multă lume tâmpită. Mi-e scârbă.

Legătură permanentă 49 comentarii

Pentru că numai ei pot vorbi în public

Iulie 1, 2007 at 20:43 (Dileme)

Drajili maichii, dacî Doamne apîrî şi păzeşti vă puni Sfântu’ Pafnutie să plecaţ în deplasare vara asta pi undiva, este iesenţial, vital am putia spuni, sî vî asiguraţ să şii maxim ZERO cupluri însoţitoari la bord. Sî nu cari cumva sî vî îmbarcaţ în grabî şi sî rămânî nenorociţii ascunşi doi câti doi pi undiva, că va fi vai ş-amar de serile, dimineţile, după-amiezele şi prânzurile voastre. Oamenii vorbesc, da? Asta e normal. Când sunt organizaţi în cupluri-cupluri, însă, numa barbaţii găsăsc şiva diştiept di spus. Femeili, mai la cratiţî, mai dupî cort, mai dupî vişen, mai în aşternut, mai în alti părţi, dar nu di faţî cu tătă lumia, măi! Femeili NU au şi sî spunî măi. Ard gazu’ di pomanî. Chinuie-te tu să spui ceva, că urlî şiniva pisti tini imediat. Barbaţii, în schimb, o gramadî di lucruri di toatî isprava di spus. Nu trebui întrerupţi cu nici un chip, mai întâi deoarece nu ti vei auzi, apăi pentru că nimini nu ti lasă să grăieşti, apăi pentru cî o să-ţi dai siama că dijaba ti-ai târât dupî dânsul şi cî mai bini îl lăsai sî sî ducî sîngur şi să şii numai întri barbaţ, că ş-aşa si simt atât di bini cu tăţîi.

Legătură permanentă 43 comentarii