Timpul trecea impasibil, fără întoarcere şi fără oprire, ne strecuram vijelios printre to do list-uri, tăiam unul câte unul task-urile de pe foile din ce în ce mai lungi care ni se aglomerau pe birou…uneori trebuia să fim creativi, aşa că ne aşezam turceşte pe câte o pernă, sprijinind pereţii, sau în mijlocul biroului, ca să rupem monotonia…uneori ne aduceam aminte că trebuie să mai şi dormim, aşa că plecam înainte să se facă 4 dimineaţa, alteori nu mai ştiam dacă suntem mahmuri sau beţi, iar de cele mai multe ori nu ne dădeam seama că s-a terminat săptămâna decât atunci când ceilalţi nu mai apăreau la birou din cauză de weekend…cu toate astea, nu regretam vreun moment că ne aflăm acolo…ne plăcea ce făceam şi pe undeva, aveam impresia că la un moment dat, cumva, o să atingem un scop nobil. Nu ştiam care e ăla încă, dar important era că totul avea un sens, chiar dacă principala noastră preocupare era să nu avem scopuri în viaţă şi să nu căutăm alt sens decât cel evident: suntem aici pentru că ne place.
Şi apoi, dintr-o dată, a stat. Timpul s-a oprit în loc. Am trecut de deadline. S-a aşternut o linişte dureroasă, care mă împiedica să mai aud ceva. Dintr-o dată, nimic nu mai avea sens. Simţeam că toate roţile se învârt în gol şi că mecanismul e doar o iluzie. Nu e nici un mecanism. Măgăoaia asta nu ne duce nicăieri. Trebuie să ne propunem fiecare dintre noi să ajungem undeva, nu să sperăm ca tâmpiţii că vom determina sistemul să ajungă acolo unde ne-am propus. Acum câţiva ani mai credeam încă în oamenii bine intenţionaţi. Acum nu mai cred decât în trişori. Multe dezamăgiri în perioada asta. Mulţi oameni superficiali. Iluzii deşănţate, vii, înălţătoare, urmate de ameţitoare plonjeuri în abis. Dacă e ceva ce regret pe lumea asta sunt momentele de luciditate. Realitatea e prea dură ca să mă iau de piept cu ea. Prefer să-mi beau minţile de fiecare dată când simt un fior de raţiune. Totuşi, într-una din zilele astea, cineva o să mă trezească la realitate şi dacă o să fii tu, te rog să ai grijă să nu-mi fie chiar atât de frig când mă trezesc.
Dilemele dureroase de la începutul fiecărei relaţii…
mă vrea/nu mă vrea
mă vrea/nu mă vrea şi refuz să-mi dau seama
mă vrea/nu mă vrea acum, deci mă ţine de rezervă
mă vrea/nu o să mă vrea niciodată, dar sunt atât de disperată încât mă hrănesc cu fiecare strop de viaţă pe care pot să i-l sorb din priviri
mă vrea/nu ştiu dacă dau doi bani pe ce vrea el…
M-am săturat de băieţei nehotărâţi. Eu nu urăsc decât bărbaţii, puştilor ca tine nu pot să le acord nici măcar atenţie. Aşa că rămâi dilematic şi îţi doresc să creşti mare.
Ai obosit, nu? O să te retragi în pulovărul tău de om obişnuit şi o să mă faci să-mi smulg părul din cap de ciudă. Mă îngrozesc când mai descopăr încă un om care s-a dat bătut, încă un rănit pe terenul de luptă, încă o victimă a comodităţii, încă un om care s-a mulţumit cu o viaţa banală în doi doar pentru că singurătatea ar fi insuportabilă. De ce să speri că o să găseşti o tipă grozavă când poţi să fii sigur că o să te omoare de plictiseală viaţa de cuplu? De ce să fii singur când poţi să fii “cu cineva”? Da, mi se pare o prostie. Pentru că din câte îmi aduc eu aminte, ţie îţi plac flăcările, nu căldura care a mai rămas în cameră după ce s-a stins focul.
Reuşesc cumva, nu ştiu cum, să rămân singură fix de sărbătorile naţionale, de cele creştine şi cu ocazia celor profund comerciale ca asta. Îmi strecor relaţiile printre ele cu atenţie, având grijă să nu cumva să fiu nevoită să fiu efectiv fericită cu vreun prilej. Mă scald în singurătate ca într-o baie de spumă. De cum te simt că te apropii, încep să-mi pun mânile în cap şi să mi le trec prin păr cu disperare, încercând să-mi înfig gândurile în cap în timp ce mă pieptăn cu degetele.
-Nu acum, nu veni acum, sunt ocupată să fiu singură şi să stau degeaba. Sunt ocupată să fiu liberă acum, nu veni. Nu am timp acum să mă gândesc dacă eşti suficient de bun pentru mine. Nu am timp să mă gândesc dacă îţi pot tolera defectele la infinit. Sunt ocupată să te ignor. Nu-mi pasă de tine. Stai acasă cu crăcile tale de trandafiri.
Uneori mă întreb dacă sunt singură pentru că aşa mi se întâmplă sau pentru că aşa reuşesc eu să fiu. Pentru că de fiecare dată aştept să vină cineva care merită aşteptat. Pentru că dacă bărbatul perfect nu există, mi-am propus eu să reuşesc măcar performanţa de a-l aştepta toată viaţa. Pentru că e mult mai uşor să nu-ţi pese de mulţi bărbaţi decât să te chinui să-ţi pese de unul. Pentru că dragostea nu ar trebui să implice nici un fel de efort. Pentru că dragostea ar trebui să fie aşa cum ţi-am mai povestit…
De ce ai vrea să fii cu cineva care nu îşi face timp pentru tine niciodată sau care îţi aruncă doar firimiturile care îi rămân după ce şi-a epuizat întreaga zi ocupându-se de lucruri importante şi discutând cu oameni care chiar contează? După ce ai încercat o bucată bună de timp să ghiceşti cam care e ora aia la care poţi suna pentru un hello rapid şi la care el nu e atât de stresat încât să-ţi spună că în cazul în care nu ţi-ai rupt nimic, te sună mai târziu, pentru că acum nu e un moment bun, cred că începi să te întrebi “dar oare câţi bani dă omul ăsta pe mine?”…şi în timp ce oscilezi rapid între variante şi nu te poţi hotărî deloc dacă răspunsul corect e unul sau doi, s-ar putea, just maybe, nu zic că e cel mai probabil, dar sunt şanse să se întâmple să-ţi treacă prin cap că poate viaţa ta e lipsită de importanţă în comparaţie cu a lui…adică…dacă el spune că are lucruri importante de făcut, care nu îi permit să se gândească la nimic altceva, iar tu ai timp să-l suni, înseamnă că tu nu ai lucruri importante de făcut, deci viaţa ta e atât de banală şi de insignifiantă încât nici nu e de mirare că omul ăla nu dă doi bani pe tine.
Poate ar trebui să te mulţumeşti cu cineva la fel de banal ca tine, care are la fel de mult timp la dispoziţie, care ar face efortul să dea din când în când câte un telefon pentru casual conversation în mijlocul zilei fără absolut nici un motiv serios. Sună tentant? Preferi o viaţă banală şi fericită? Tot ce vrei de la viaţă e puţină dragoste? Drăguţa de tine! Iar el nu-şi face timp nici măcar pentru un telefon nenorocit? O să spun o chestie care o să te facă să crezi că blogul a fost hăckuit. Nu e vina lui că eşti lipsită de importanţă. Nu e vina lui că n-are timp de tine. Nu e vina lui că e porc. Nu e vina lui că nu dă doi bani pe conversaţiile banale pe care i le oferi cu atâta generozitate.
Femeile au acest dar de a-şi aşterne viaţa la picioarele primului venit şi de a-i pune la dispoziţie implicit fiecare secundă din timpul lor, indiferent cât de importante sunt lucrurile pe care ar trebui să le facă în secunda aia. Într-un mod miraculos, totul se ofileşte când apare cea mai mică rază de lumină de la El, acest soare care ne umple vieţile de lumină, căldură şi speranţă.
Nu există oameni la fel de banali şi oameni la fel de importanţi, iar compatibilitatea nu se stabileşte în funcţie de gradul de importanţă al membrilor cuplului. Sunteţi compatibili dacă reuşiţi să vă daţi seama şi să respectaţi ce e important pentru celălalt. Şi cât de important e. Şi cât de penibil ar fi să răspundă la telefon cu “bine, pisi”, în mijlocul unei încăperi pline cu oameni pe care încearcă să-i domine. Pentru că asta fac oamenii ocupaţi şi importanţi toată ziua: îşi hrănesc orgoliul. Se bucură că sunt puternici sau se luptă să devină. Şi sincer, dacă tu nu poţi aprecia un bărbat care îşi petrece ziua având grijă de el şi de ego-ul lui, atunci chiar nu pot să-mi dau seama ce fel de persoană eşti. Una egoistă presupun.
GATA, AM SPUS-O! SUNT JALNICĂ, OK? MI-E DOR DE TINE. O SĂ RÂZI, O SĂ MĂ IEI LA MIŞTO, O SĂ TE TĂVĂLEŞTI PE JOS DE RÂS, O SĂ CAUŢI SINONIME PENTRU ROFLMAO PE URBANDICTIONARY ŞI O SĂ-MI LAŞI UN COMENTARIU LUNG CU TOATE, O SĂ ŢI SE PARĂ CĂ SUNT PATETICĂ ŞI ÎN ACELAŞI TIMP EXTREM DE PERSEVERENTĂ DACĂ NU MAI OBOSESC CU CERŞITUL LA PORŢILE CASTELULUI DE CLEŞTAR ÎN CARE ÎŢI ŢII TIMPUL ATÂT DE NENOROCIT DE RAR ŞI DE PREŢIOS ÎNCÂT ÎMI VINE SĂ-MI SMULG PĂRUL DIN CAP! UNEORI TE URĂSC FOARTE TARE PENTRU CĂ EŞTI ATÂT DE OCUPAT ŞI DE IMPORTANT, DAR DUPĂ CE TERMIN DE LUAT TOŢI PEREŢII LA ŞUTURI, PENTRU CĂ NU AM CUM SĂ TE CAUT, CUM SĂ-ŢI SPUN, CUM SĂ MĂ SCUZ CĂ AM CÂTEVA MINUTE LIBERE SĂ MĂ GÂNDESC LA TINE, CUM SĂ-MI CER IERTARE ÎN GENUNCHI PENTRU CĂ AM PRETENŢIA DEŞĂNŢATĂ DE A TE AUZI SPUNÂND “BINE”, DUPĂ CE MĂ URĂSC CĂ SUNT ATÂT DE AL DRACULUI DE RAŢIONALĂ ÎNCÂT ÎMI DAU SEAMA CĂ AI LUCRURI MAI IMPORTANTE DE FĂCUT DECÂT SĂ-MI RĂSPUNZI MIE LA ÎNTREBAREA “CE FACI?”, DUPĂ CE ABANDONEZ ORICE ÎNCERCARE DE A STABILI VREUN FEL DE CONTACT CU MĂRIA TA, ATUNCI ÎNCEPE SĂ-MI TREMURE MÂNA STÂNGA ŞI SĂ PORNEASCĂ SPERIATĂ LA DRUM SPRE CAPS LOCK, SPERÂND DIN SUFLET CA DREAPTA SĂ NU SE PRINDĂ ŞI S-O PLESNEASCĂ, SE APROPIE DIN CE ÎN CE MAI TARE, SE UITĂ-NAPOI LA FIECARE PAS, AJUNGE DEASUPRA. TRAGE AER ÎN PIEPT. APASĂ. NU A PLESNIT-O. SE ÎNTOARCE SPRE EA. NU E FURIOASĂ. PARE LA FEL DE CONCENTRATĂ. ARE CURSORUL PE NEW POST. APASĂ. TITLE: “MI-E DOR DE…”
Pentru că sunt atât de plictisitoare încât nu se pot suporta singure toată viaţa. Trebuie să existe cineva acolo care să le distreze, să le povestească, să le propună, să le ducă, să le aducă, să le ofere. Ce ne-am face fără bărbaţi, doamnelor? Ne-am plictisi unele pe altele până am muri. Bărbaţii scriu piese de teatru, bărbaţii scriu romane, bărbaţii scriu poezii, bărbaţii scriu bloguri, bărbaţii compun melodii, bărbaţii scriu versuri, bărbaţii cântă, bărbaţii au teorii, bărbaţii se iau la întrecere din cele mai tâmpite motive, bărbaţii ne transformă viaţa în spectacol şi ne oferă toate pretextele de care avem nevoie ca să ne simţim împlinite. Bărbaţii sunt întregi. Ei nu au nevoie de nimeni ca să simtă că au dreptul să existe. Noi avem impresia că ne-am născut ca să rătăcim prin lume în căutarea jumătăţilor noastre. Ei nu au nevoie de noi. Noi ne petrecem timpul cerşind cu abnegaţie măcar o nenorocită de secundă de atenţie. Femeile singure sunt jalnice. Femeile care fac primul pas sunt jalnice. Femeile care nu fac nici un pas sunt jalnice. Femeile care nu vor să se mărite sunt jalnice. Culmea e că alea care vor să se mărite sunt şi mai şi.
Nu acum. Nu pot acum. Adică nu e nimic în neregulă cu tine, numai că nu pot acum. Nici mâine. Poimâine sunt ocupat, iar răspoi…nu, uite, săptămâna asta nu pot. Da. Nu pot săptămâna asta. Asta pot să-ţi spun sigur, că săptămâna asta nu pot. Nici după nu cred. Adică săptămâna viitoare o să fiu ocupat, iar peste două săptămâni o să continuu să trag de timp, ca şi acum, aşa că nu conta prea mult pe ce zic. Adică mersi, apreciez, nu e nimic în neregulă cu tine, chiar nu, dar nu pot acum. Poate…adică nu. Fără poate. Sunt destul de sigur că acum nu, şi nici nu cred că există un poate. Adică poate cine ştie ce se poate întâmpla cu viaţa omului, nu? Dar din cum văd eu lucrurile…nu, nu te văd în viaţa mea, adică nu acum. Nu, nu pot acum. Mersi, dar nu.
…aşa că, după ce a închis dosarul cu parafa în sânge, Dominatrix îşi smulge roba de judecător, aruncă scârbită un zâmbet în colţul gurii spre topul de la WordPress, unde s-a infiltrat modestul “Cristi Danilet - Judecător” şi se urcă pe masă în sala de tribunal. Îşi imaginează că e Charlotte Church când a cântat “Beat it“cu Winehouse, care era wasted total şi confunda puţin microfonul, dar lăsând asta la o parte, oferă asistenţei o interpretare cu adevărat magistrală.
