De ce urâm bărbaţii

…pot răni mai mult decât ceilalţi. pentru că ştiu să lovească unde doare mai tare.

De fericire. Trăiesc cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea şi sper să nu se termine. Eşti atât de minunat încât îmi vine să purced la salvarea lumii, ca s-o fac pe toată la fel de fericită cum mă faci tu pe mine.

Eram în Cafeneaua Actorilor, ceea ce ni se întâmplă foarte rar spre aproape deloc, pentru că noi preferăm cafenelele retrase unde nu avem şanse să dăm de cunoscuţi care să crape în faţa noastră de curiozitate în legătură cu viaţa noastră intimă. Nu ştiu de ce am mers acolo. Probabil ca să mai schimbăm peisajul. Era după o întâlnire de afaceri, ceea ce a dirijat firul discuţiei în aceeaşi direcţie. Eu aveam agendă, el pix. Aşa ne completăm noi. Când eu vreau să merg într-o direcţie, îmi dau seama că el, în mod natural, vrea să meargă în cealaltă, aşa că o aleg intenţionat pe cea pe care nu aş alege-o în mod normal, numai că, pe de altă parte, şi el se gândeşte că eu o să merg în cealaltă direcţie, aşa că ne ciocnim inevitabil şi trebuie să ne pupăm reciproc pentru că am făcut buba. El e minunat. E atât de deştept…îmi scria pe agendă cum se întâmplă lucrurile. E ambidextru, aşa că n-a trebuit să sucească agenda cu totul spre el. Scria cu stânga, astfel încât să nu-mi sucesc gâtul urmărindu-l. În timp ce nota, îmi dădeam seama cât e de inteligent şi cât de multe lucruri am de învăţat de la el. Aş vrea să-i pot da link spre pagina asta, să-i spun că rândurile scrise cu italice sunt pentru el şi să închei cu “Te iubesc”. Dar când eşti o descreierată ca Eloa, cui să mai ai tupeu să-i dai link? Oare ce ar crede despre mine dacă ar afla câte măgării am scris aici despre bărbaţi?

Nu poţi, frate, să te împuşti în cap liniştit, că vine o tâmpită/un tâmpit cu mail-ul laura_boritoni@yahoo.com şi lasă comentarii cu numele tău. Ce dracu să fac? Să-mi bannez numele? Asta mai rămânea. Cât de obsedat(ă) să fii să te dai drept Eloa? Unele vor să fie Shakira, altele Angelina Jolie, dar cine dracu’ ar vrea să fie Eloa? Mi-e scârbă. Am muncit mult să creez o comunitate aici. Am scris mult şi mi-a plăcut mult. Eram atentă la fiecare comentariu, îmi măsuram orice cuvânt, ştia toată lumea cine e Eloa şi de ce Ana n-o să fie niciodată Eloa. Am flirtat online, am pus cale scenarii, am dezvăluit puţin câte puţin, am minţit, m-am enervat, m-am scârbit, am primit compliemente…a fost frumos. Şi acum vine o tâmpită obsedată sau poate un băieţel obsedat, care-şi mai trage câte-un ruj câteodată peste bot şi se întreţine cu asistenţa cât Eloa freacă menta la birou. Înnebunesc. Chiar nu mai am timp să intru aici. Am drafturi neterminate. Am avut chef de câteva ori să scriu, dar de fiecare dată apărea ceva şi trebuia să termin alte lucruri de scris în loc să termin un post. Mă cuprinde furia când văd că nici măcar aici nu mă mai pot refugia după ce idioata sau idiotul a lăsat comentarii cu numele meu. Mi-a fost aşa scârbă încât am şters tot. Înainte am editat comentariile şi am înlocuit numele cu “Laura Boritoni, lasă dracului glumele”, dar se pare că nu e destul. Am şters tot şi am bannat-o. Sau l-am bannat. N-ai nici un control online. Sunt mai sensibilă în legătură cu blogul ăsta decât cu orice altceva. Am pus mult suflet aici. Mi-a spus din nou un tip pe mess că mint. Aş vrea eu să mint. Habar n-aveţi cât aş vrea ca totul să fie o mare minciună…dar e adevărat tot…de la primul până la ultimul post. Eu chiar am păţit lucrurile alea umilitoare, dar faptul că m-am priceput să le scriu şi să menţin atenţia unor oameni care au sute de bloguri din care să aleagă, m-a încurajat şi m-a ajutat să nu disper. Am început să-mi descopăr noi calităţi şi să am mai multă încredere în mine. Am o slăbiciune inexplicabilă pentru bloggeri. Acum sunt din ce în ce mai mulţi şi mai proşti. Cei pe care i-am cunoscut vara trecută, când am început blogul, parcă erau mai old school aşa, parcă se străduiau să aibă conţinut serios posturile lor. Toate lucrurile trec. Nu cred că mai am ce scrie aici. E prea multă lume tâmpită. Mi-e scârbă.

Din motive evidente, nu mai intru pe blog săptămâna asta. Prietenii care ştiu de ce să-mi ureze baftă pls. De la restul prietenilor aştept propuneri de teme de discutat pe blog. Buona notte, ci vediamo all’alba…

Să-i dau link? Să nu-i dau link? I wonder…

Cum ar fi o întâlnire care să mă dea pe spate, ce ar fi “so Eloa”, după cum spune Woland?

Pentru că sunt sălbatică şi nu mă poate domestici oricine. Nu am cunoscut nici un bărbat care să poată. Trebuie de fiecare dată să mă prefac, să mă las “protejată”. Eu n-am nevoie de protecţia nimănui. Mă descurc foarte bine singură. Pe mine pur şi simplu mă fascinează un bărbat în stare să stea pe picioarele lui, care nu trebuie să recurgă la şiretlicuri ca să se descurce în viaţă, care să nu fi experimentat niciodată în viaţă ipocrizia, în stare să spună tot timpul adevărul, înspăimântător de onest, cu bun-simţ, inteligent, plin de idei.

Semnele puterii sunt diverse şi amăgitoare adesea:

• bani, maşini, posesiuni - depinde cum le-a câştigat;
• o funcţie importantă - depinde ce a făcut ca să ajungă acolo;
• reputaţie - e inventată cu abilitate, e un polei? Substanţa contează;
• trafic pe blog - unii au avut pur şi simplu norocul să fie primii, dar nu au nici un merit în asta.

Cred că fiecare femeie are propria definiţie pentru “un bărbat puternic”. Pentru mine, trebuie să fie inteligent, deschis la inovaţie şi capabil să suporte o femeie puternică lângă el. Dacă el e puternic, eu îmi permit să fiu puternică şi nu trebuie să mă mai prefac gingaşă. Ana nu există. Tot ce a mai rămas din mine e Eloa. Şi e al dracului de bine.

Nu sunt singura care s-a trezit cu un păsăroi pe cap după ce decolase din motive necunoscute. Dar să-mi spună că a dispărut pentru că simţea că devine plictisitor (cred că l-am cam speriat cu chestia asta - că mă plicitsesc repede şi că trebuie să mă ţină permanent în priză), că de-aia nu m-a anunţat că dispare, că oricum nu mi-ar fi păsat prea tare… Aşa că m-a luat prin surprindere prin absenţă? Asta chiar nu am cum s-o cred. Şi apoi - are aşa un stil sublim de a ocoli subiectul şi de a transforma orice discuţie într-o situaţie în care el e victima încât mi se face greaţă. Dacă avea curaj să-mi spună adevărul, adică “uite, dragă, am cunoscut o tipă aşa şi pe dincolo şi mi-a luat ceva să i-o trag; acum am aterizat şi eu. Pe la tine pe aeroport cum mai e?”, poate chiar aveam o discuţie ca între adulţi. E un prefăcut. Ah, pe-ăştia îi urăsc cel mai mult!

PS: Şi BĂ! Nu fiţi răi cu băiatul! Că suferă. El nu poate comenta, că i se vede IP-ul şi e mâncat (motive de serviciu), dar urmăreşte cu interes cum vă daţi cu părerea despre cât de păsăroi e. Despre proxy nu cunoaşte (ştiu, tocmai v-am pierdut interesul). El chiar crede că soarta lui stă în comentariile voastre. E mai cu seamă supărat că unul sau doi dintre voi au ghicit adevăratul motiv pentru care a dispărut şi vă urăşte foarte tare. Crede că singură n-aş fi reuşit să-mi dau seama.

Tu nu mă vrei. Vrei şi tu pe cineva. Mă vezi tu dispusă să fiu oricine?

Ghici ce mi s-a întâmplat de Valentine’s? A aterizat păsăroiul călător, un tip care decolase şi dispăruse fără urmă acum o lună. Murea de curiozitate să ştie ce mai fac. I-am dăruit un fuck off din suflet.

Acum nu ştiu ce să fac. Cică a avut motive întemeiate să dispară aşa. Dar putea să spună: dragă, eu dispar dracului pentru o vreme. Emigrez până în Neverland pentru un training. Apoi cică s-a îmbolnăvit. S-a deranjat totuşi să aterizeze de Valentine’s, ceea ce înseamnă că voia să mi-o tragă, de dragul vremurilor brusc întrerupte. Poate e sincer şi chiar n-a putut să mă anunţe sau n-a crezut că o să-mi pese prea tare dacă emigrează puţin (adevărul e că mă port ca o scorpie).

Îmi place foarte tare. Să-i mai dau o şansă?

Eu nu sunt Ana. Ana e o pierzătoare, Ana e o cârpă de şters bocanci de lux, bocancii unor tipi inteligenţi, cu bun-simţ, rafinaţi, dar fără suflet. Ana se îndrăgosteşte mereu de cine nu trebuie, Ana se surprinde plângând ca proasta în metrou când e plin de lume care o priveşte ciudat, Ana se duce la operă sau la teatru şi se aruncă în poveste ca-ntr-un ocean al binecuvântatei uitări şi asta numai pentru a se regăsi de fiecare dată, atunci când se aprinde lumina, cu urme stropi pe genunchi. Indiferent de piesa în care se înrolează personaj, povestea ei de dragostea eşuează inevitabil. Ea nu reuşeşte să se simtă iubită, chiar dacă se dăruieşte total (încercaţi să nu văgândiţi numai la sex - na că tocmai v-am propus imposibilul) şi pe perioade nedeterminate. Ana e zdreanţa pe care ai aruncat-o la coş fără să o anunţi şi care continuă să-ţi lustruiască bocancii crezând că dăruieşte din milă, când, de fapt, e fix pe dos. Ea e singura demnă de milă în toate poveştile astea. Definitiv, eu nu sunt Ana.