De ce urâm bărbaţii

Cea mai familiară scenă din filmele de dragoste e, pentru mine, reîntâlnirea după ani şi ani, când, loviţi de maturitate, cei doi au curaj să mărturisească în sfârşit ce tâmpenii le treceau prin cap ultima dată când fuseseră împreună…cât de mult şi-ar fi dorit ca verdictul pe care l-au dat atunci în mintea lor să nu fi fost adevărat…Şi iată-i cum se regăsesc acum regretând şi zâmbind amar-nostalgic la gândul că n-au avut niciodată curaj să înfrunte realitatea.

Eu n-am avut curaj niciodată. Am încercat să mă obişnuiesc cu fatalitatea pe care îmi imaginam că o trăiesc şi să nu o las să mă afecteze, dar n-am reuşit niciodată să fiu pregătită să aud s-a terminat.

Ce mi se pare şi mai jalnic la meditaţia asta de sâmbătă seara lângă o cafea amară, în lumina blândă a trecutului (cu participarea extraordinară a Veiozei du Coin) e că sunt incapabilă să uit ceva ce pentru mine nu s-a terminat. Ştiţi boala aia specific feminină, care i-a dus la exasperare pe toţi bărbaţii care nu vor decât să-şi exerseze talentul de cuier(=obiect de agăţat), adică pe toţi bărbaţii? Se numeşte Unable-to-let-go şi se vindecă doar atunci când reuşeşti să te debarasezi de imaginea mitică pe care i-ai construit-o şi păstrat-o cu grijă la tine în cap şi când poţi să vezi cum era el de fapt, de la început, în realitate.

Din fericire n-am timp prea des de meditaţii din astea, dar mă descopăr tresărind când ştiu că o să-l revăd. Obsesie? Poate doar spaimă de ridicol. Disperarea de a găsi un indiciu cât de mic că nu ai fost atât de idioată încât chiar să crezi minciunile pe care el le considera doar casual conversation.

Şi acum că mi s-a terminat cafeaua, mă duc să-l bârfesc puţin cu prietenele mele. Ridiculizarea obiectului care te-a ridiculizat te face de multe ori să te simţi mai bine…dar nu te vindecă de trecut niciodată. Aşa că dacă descoperiţi vreun leac pentru boala asta, poate mă anunţaţi şi pe mine…ca să nu le mai spun tuturor că m-a luat pur şi simplu cu frig când am aflat cine o să mai fie acolo…

dulce tango la mine în cameră…se prelinge de-a lungul pereţilor şi încearcă să mă-nfioare…aş vrea să umblăm pe străzi ca în seara aia minunată, când mi-ai arătat cea mai frumoasă clădire din Bucureşti…

Cred că a fost cea mai frumoasă seară din viaţa mea…aşa cum am sperat dintotdeauna că o să fie…

În seara asta am rămas acasă, să mă prefac intelectuală, să-mi pun ordine în gânduri. Numai că în gândurile mele e o mare dezordine…pentru că apari tu peste tot…ca un puşti impertinent care-şi azvârle picioarele cu înverşunare printre frunzele veştede toamna…

E înspăimântător cum corespunzi întocmai profilului de Mr Perfect la care am visat dintotdeauna şi care eram convinsă că nu există…pot vorbi cu tine despre tot, eşti izbitor de direct, dar reuşeşti să păstrezi lucruri nespuse … şi crezi că n-o să le văd, dar îţi rămân pe buze sau îţi umbresc colţurile ochilor…

Eşti atât de…eşti tot. Tot ce îmi doresc e să mă chemi…să mă seduci…să mă adori…să mă iei peste picior, să mă săruţi pe frunte şi să mă muşti de buza de jos când tensiunea e prea mare ca să o mai poţi suporta…mă arunci cu o viteza ameţitoare dintr-o stare în alta…acum fetiţă, în secunda următoare, femeie. Mă faci să mă simt frumoasă, dorită, puternică…Mă domini, iar supunerea nu face decât să-mi confirme cât de puternică sunt…pentru că un bărbat puternic ca tine mă vrea pe mine şi numai pe mine…

Si apoi, da, desigur, cum se întâmplă adesea, el a plecat de ziua mea să se vadă cu alta.

- SE ANULEAZĂ FĂRĂ DREPT DE APEL! răsună în toată sala de judecată. Mâna ei necruţătoare coboară şi trânteşte ştampila. The Ex-file is now closed. FOREVER!

Nu e fascinantă capacitatea femeilor de a se transforma într-o clipă din şcolăriţe îndrăgostite care ţopăie în jurul laptopului pe care tocmai s-a deschis o fereastră de mess prin care priveşte El, în SuperFemeia care nu are nevoie să comunice cu bărbaţii mai mult decât trăgându-le picioare în gură? Adică acum se aruncă în pat fericită, peste teancul de poze în care lui îi apare doar colţul unei mâneci în drum spre ieşire, iar în secunda doi, Dominatrix tronează deasupra biroului, cu un toc înfipt în latptop, cu braţele încrucişate şi privirea demonică, atât de transparentă încât nimănui nu i-ar trece prin cap că în mintea ei a pătruns vreodată vreun bărbat. De unde au femeile această super-putere de a anula cele mai intense trăiri într-o clipă, de parcă ele nu ar fi existat niciodată şi de parcă nu ar fi avut niciodată ochii fierbinţi şi umezi din cauza Lui?

Voi sunteţi idioate. Numai voi sunteţi de vină pentru toate porcăriile pe care le fac. Un animal nu face decât ce ştie el că are voie să facă. Dacă-l laşi de capul lui, o să ţi se suie-n cap şi o să se cuibărească acolo noapte de noapte sub deviza “Aici e locul meu”. Adevărul e că sunteţi la fel de vinovate azi cum erau mamele şi bunicile noastre odinioară. Voi îi lăsaţi să creadă că nu o să se întâmple nimic rău dacă vă tratează ca pe nişte jucării sexuale care nu au dreptul de a dori, ci acela de a îndeplini. Faptul că vă daţi în vânt după maşini bengoase şi după sunetul mobilului aruncat în scârbă pe masa din bar spune deja totul despre voi. Vreţi să fiţi şi voi un obiect din acela. O păpuşe cu cracii lungi este întotdeauna necesară când te afişezi în public. În rând cu reputaţia de mare afacerist, stă reputaţia de mare cuceritor şi de suflet generos care nu se uită la bani. Voi vreţi să fiţi cârpe de spălat pe jos în bucătărie, aparate de făcut sarmale, ustensile de amestecat în ciorba de burtă, maşini de spălat şi obiecte de călcat hăinuţe minunate, esenţiale când boul merge să procure mobilă de dormitor, pentru că pe cea veche a transferat-o prin retrogradare la bucătărie. Cerşiţi afecţiune în continuare, dintre porţelanurile bunicii! Întrebaţi-l constant “Mă iubeşti?”. Staţi în genunchi şi juraţi-i credinţă veşnică! Nu părăsiţi incinta, că dacă vă arată vreunul un strop de afecţiune şi v-o trage, s-a terminat cu reputaţia boului pe care-l păstoriţi din sufragerie în dormitor, în bucătărie, în fiecare zi.

Îţi trebuie coaie ca să dresezi un animal. Eu mi-am luat bici. Voi o să muriţi cârpe.

Contrar aşteptărilor voastre, nu e vorba de tipul de la Fântână.

Nu contează de câte ori ne-am întâlnit şi nici de câte ori ne-am tras-o. De fapt, nu contează nici măcar cât de bine a fost. Dacă-mi rup o unghie în momentul ăsta, îmi pasă mai mult decât dacă nu te-aş mai vedea niciodată. Atât de mult însemni pentru mine. Tu eşti un accesoriu. Am un hobby şi se numeşte dating. Îmi plac întâlnirile inedite, în locuri ciudate. Nu merg niciodată în acelaşi loc de două ori şi în nici un caz în acelaşi loc cu tipi diferiţi. Sunt săptămâni întregi în care nu ies cu nimeni şi perioade în care mă văd cu 3 tipi/săptămână. Unii mă părăsesc. Alţii insistă prea mult. Cred că secretul e să mă facă să-l vreau încontinuu, să-mi intre în minte şi să rămână acolo.

Next thing you know I’m writing about an obsession.

Tocmai mă întreabă cineva de ce urăsc bărbaţii. Pe blogul ăsta sunt mai mulţi bărbaţi (chiar credeaţi că am rămas atârnată de un singur stâlp din septembrie până acum???)

Despre io:
El nu m-a iubit niciodată. Eu…eu nu cred că am iubit pe cineva vreodată, deci suntem chit. Aş fi vrut să…dar nu. “We didn’t click” îmi spune. E important, să recunoaştem. Click-ul este cel mai important. Tre’ să-i tragi nişte ocheade serioase ca să te ia omul în serios, altfel…dacă nu-ţi iei avânt să fâlfâi din gene sau dacă nu eşti ochioasă din fire…cum dracu’ să mai…orice? Conceptul de mai departe nici nu există dacă n-am clickăit. Nu mă declar neclickăibilă. Am clickăit cu tipi mult mai cultivaţi şi mai rafinaţi decât el. Problema mea e că nu tolerez nimic, că vreau ca El să fie perfect, iar perfecţiunea începe cu un caracter impecabil. Tipul are un caracter impecabil. Mai departe nu mai ştiu decât că nusunteu.

crash said,

@eloa: Problema ar fi ca inca il mai iubesti si incerci sa te autosugestionezi ca il urasti.

De ce ajungem să-i urâm la sfârşit pe cei pe care pretindem că-i iubim?