Pe mine şi numai pe mine
Nu mi s-a mai întâmplat asta până acum. N-am mai plâns niciodată înainte să-mi beau cafeaua. Mulţumesc pentru mesaj, deşi azi îl merit cel mai puţin.
Voiam doar să simt căldura unui corp lipit de al meu. Voiam doar o îmbrăţişare care să îndepărteze frigul ăsta pe care însingurarea ţi-l strecoară pe nesimţite în corp, puţin câte puţin în fiecare zi, până te amorţeşte de tot şi îi interzice sângelui să-ţi mai curgă prin vene. Mă simţeam ca un ciot aruncat la gunoi după masă, care n-a mai avut loc în pubelă şi a căzut pe pământ, printre alte mizerii. Un ciot pe care nimeni nu-l vrea. Nici măcar câinii vagabonzi. Asta simţeam eu aseară.
Şi când ai trecut pe lângă mine atât de mare şi de puternic şi de perfect, purtând pe piept şi în braţe îmbrăţişarea aia după care tânjeam de atâta vreme – sau la care mă obişnuisem cu ideea că e în zadar să tânjesc – a început din nou să-mi sape în creier întrebarea aia nenorocită la care nici nu vreau să primesc un răspuns de fapt: “de ce nu sunt suficient de bună pentru el?”.
Te-am văzut cu tipa roşcată.
Şi când a apărut un alt corp care căuta puţină căldură, m-am gândit că o să-mi iau doctoria şi că o să reuşesc să mai amân frisoanele, măcar până a doua zi. S-a purtat foarte frumos cu mine, îmi căuta mâna când mergeam prin mulţime, îşi trecea degetele printre ale mele, nu-mi dădea drumul nici o secundă când vorbea cu grupul lui, mă ţinea de mijloc, mă pupa cu sete ore în şir, mă copleşea cu îmbrăţişări. Şi tot timpul nu făceam decât să mă întreb: contează ce e înăuntrul meu vreun pic? Are vreo importanţă pentru el ce se întâmplă în creierul meu vreodată?
Ştiam un corp care, dacă m-ar fi ţinut în braţe, ar fi fost pentru că mă plăcea cu totul, şi pe dinăuntru, şi pe din afară. Dar cum el era ocupat să converseze cu diverse roşcate… am încercat să mă conectez la altă sursă de căldură. Vestea proastă e că atât de defectă e instalaţia la mine în corp, încât are nevoie de un semnal de la creier că îmbrăţişarea respectivă a fost programată pentru mine şi doar pentru mine. Dacă nu primeşte semnalul ăsta, tot îngheţată rămân.
Aşa că nu mi-a mai rămas decât să merg acasă şi să mă întrec în stropi cu ploaia, de-o parte şi de alta a geamului de taxi.
You’re my Kryptonite
Mă ard ochii iar. Mereu ai efectul ăsta asupra mea. Îmi dai foc pe dinăuntru şi apoi pleci în treaba ta. Te urăsc când pleci.
Eşti mai tânăr ca niciodată zilele astea. Mi se pare că treci printre oameni în pas sărit, cu părul fluturând pe muzică, de parcă te-ai grăbi spre o scenă să ne reciți tuturor fiind băiet, păduri cutreieram 
Adineauri ai trecut pe lângă mine. Mi s-a arcuit spatele în timp ce-mi întindeam mâna spre pahar şi abia apoi mi-am dat seama că bărbatul îmbrăcat în negru care se apropia dintr-o parte erai chiar tu. Îţi dansează părul în aer. Îţi scapără kriptonita în ochi. Treci grăbit şi mă laşi cu spatele curbat, gata ca un arc care se pregăteşte să scuipe săgeata.
Trebuie să mai rabd încă… Să-mi clătesc ochii, să mă gândesc la altceva, să răsfoiesc o revistă, să mai beau un pahar, să mai schimb o vorbă cu un necunoscut…
La un moment dat, simt o mână pe spate şi mă întorc. Îţi simt venele încordate pe braţul drept. Braţul cu care mă cuprinzi de fiecare dată. Îţi simt palma cu degetele răsfirate pe spatele meu. Apasă ferm şi mă împinge spre tine. Palma asta atât de caldă. Şi apoi ceva în mine începe să fiarbă. Ochii ăştia în care m-aş scălda toată viaţa… pieptul ăsta pe care nimic nu-l poate distruge, braţul ăsta care-mi cuprinde mijlocul şi mă face să mă-nfior…
- Eşti încordată.
“Pentru că nu vreau să uit, pentru că vreau să prelungesc secunda asta, pentru că vreau să mă bucur de ea cât mai mult, pentru că vreau s-o înghit și să simt milimetru cu milimetru cum îmi alunecă prin gât, prin esofag şi prin tot stomacul, pentru că singura mea superputere e că pot să mă îmbăt cu picături de fericire ca asta”.
Dar nu ţi-o spun. Îţi vorbesc despre despărţiri. Chiar dacă e vorba de cele scurte, de o seară.
Și a doua zi mor. Mă apasă ochii în cap, de parcă ar vrea să-mi sfredelească tot creierul până vor reuşi în sfârşit să mi te scoată din minte, nişte râuri caută să evadeze din ei, pentru că înauntru totul arde şi e prăpăd, iar eu le ţin în mine şi mă plimb toată ziua, în cât mai multe locuri, cu oameni cât mai diverşi şi încerc să uit şi încerc să mă obişnuiesc cu lipsa ta şi încerc să accept normalul şi încerc să mă împac cu timpul şi încerc să nu mai dau vina pe mine şi încerc şi încerc şi încerc şi se face noapte şi ajung acasă şi mă prăbuşesc. Şi în timp ce verific dacă mi-ai răspuns la mesaj, le dau în sfârşit drumul să curgă.
Puroi
Mă-njunghie ochii. Nu pot să zâmbesc.
Mă doare gura. Nu pot să vorbesc.
Mi s-a-ncleştat gâtu-ntr-un strigăt surd şi te-aştept.
Mi-a crăpat inima şi mi s-a scurs un puroi galben din piept.
Ieri m-am hotărât s-o arunc. Începuse să pută.
Acum pieptul meu gol de nimeni nu mai ascultă.
Mă-njunghie ochii. Nu pot să zâmbesc.
Mă doare gura. Nu pot să vorbesc.
încă puţin
dulce agonie. mai toarnă puţin. când mă săruţi e ca şi cum mi-ai turna miere pe buze. lasă-mă să mai gust puţin… încă puţin… nu mă laşi niciodată să pun eu mâna pe carafă… îţi place să controlezi tu ritmul în care curge… o poţi opri oricând… mă simt neputincioasă, nu am nici un control, nu ştiu niciodată când se va opri, dar nici când va începe să picure din nou… şi mai vreau puţin, în fiecare clipă mai vreau încă puţin, îmi petrec zilele şi nopţile tânjind la dulcea otravă a buzelor tale… aşa… încă puţin… nu te zgârci, ştiu că mai ai… încă puţin… în câteva zile o să uit gustul ăsta. şi nu vreau să-l uit… mă ameţeşte mai rău ca vinul… încă puţin… am nevoie de gustul tău mai mult decât de aer. hai, încă puţin, aşa, nu te opri, încă puţin… nu, nu pleca, nu acum… mai stai puţin, hai, încă puţin, încă puţin, încă puţin…
şi uite-aşa au trecut vreo 3 luni de agonie.
dacă vii acum, nu vreau să mai pleci niciodată.
Să ne mai plângem puţin de milă.
Stai puţin aşa. Cine curu’ meu a spus (da, am zis cur) că viaţa ar fi dreaptă? A semnat cineva ceva înainte să te elibereze de la maternitate, ţi s-a oferit să semnezi vreun contract înainte să ieşi la lumină şi să faci ochi, ţi-a indus cineva vreun moment senzaţia că poţi avea tot ce vrei în viaţă?
Şi atunci de ce te întorci mereu şi mereu şi iar şi iar în acelaşi loc de căcat din creierul ăla al tău putred? De ce trebuie să ajungi de fiecare dată la concluzia că ai pierdut ceva? Nu poţi pierde ceva ce nu a fost niciodată al tău. Nu poţi pierde ceva ce nu ţi se cuvine. Nu poţi pierde un lucru pe care nu-l meriţi. Nu poți ajunge de fiecare dată la concluzia că “vai, eu nu am dreptul să fiu fericită!”. Hai să stabilim asta o dată pentru totdeauna și să nu ne mai dăm cu capul de ziduri analizând de fiecare dată dacă “nu cumva… de data asta… poate că axioma nu se aplică”.
M-am săturat de şerveţele.
Aşa că taci dracului din gură şi nu mă mai tortura cu ideile tale tâmpite.
Sevraj
Număr secundele. Nu mai pot să respir. Din noaptea aia nu mai pot să respir. Mi-a rămas răsuflarea la tine şi nu vrei să mi-o dai înapoi. O ţii acolo până data viitoare. Ce nevoie aş putea să am eu de ea? Şi timpul ăsta nu mai trece.
Ceva ce nu seamănă deloc a fluturi îmi macină stomacul. Cineva se joacă de-a laboratorul de chimie în stomacul meu. Mai are puţin şi îl dizolvă cu totul. Aburii substanţelor dau party la mine în creier.
M-ai otrăvit.
Pentru febra asta nu s-a inventat încă o aspirină. Mă mistuie încet. Nu se grăbeşte. Nu trebuie să ajungă nicăieri. Ei nu-i zgârie nimeni pielea, cum îmi faci tu mie. Mă ustură constant, îmi face sângele să fiarbă, inima să palpite, trupul să zvâcnească pe dinăuntru. Acum știu ce simte un vulcan. Îmi clocoteşte sângele în vene. Se scurge în valuri în sus şi-n jos, dar n-are unde să scape. Se loveşte de tâmple. Încearcă să spargă zidurile, să le ciobească măcar un pic, dar nu găseşte nici o fisură.
Până şi din cer curge apă clocotită. Ploaia asta fiartă, care încearcă să te pitească de mine, cheamă aburii din pământ. Se strecoară un fir de vânt rece pe fereastră. Vibrează biroul. New message from…”Ştii că îmi lipseşti un pic?”.
iar scoţi sunetul ăla
îmi vine să smulg tastele cu unghiile. le opintesc în canturi şi trag de ele spre mine, cum tragi tu de corzi când cânţi. mă învârt în jurul butonului de add pe FB, dar ştiu că risc să rup toată vraja. în cuvinte nu mai are nici un farmec. cu artiştii ca tine trebuie să fie acolo, în timp ce cânţi şi ai toată lumea aia la picioare… acolo… ştiu că mă vezi… au, iar ai început să faci aşa… Black Magic Woman… o ascult de o oră şi 14 minute. în seara asta am avut timp să caut. am găsit toată istoria cântecului ăstuia, am ascultat vreo 5 variante ale lui Santana… acum scriu în timp ce o ascult pe a ta. licoarea asta mi s-a urcat iar la cap. îmi dă o ameţeală care se unduie ca muzica aia dureroasă pe care o scoţi de acolo… când te uiţi doar la ea şi nimeni în jur nu mai există… ah, mă ustură pe dinăuntru mai mult cu fiecare sunet.
ştiu că m-am oprit şi pentru cuvinte tocmai la cântecul ăsta, dar vorbele sunt acolo doar ca să confirme că ne gândim amândoi la acelaşi lucru când auzim chitara. simt că mă vezi de pe scenă… altfel nu te-ai mai nimeri absolut întâmplător în locul unde sunt eu după fiecare show… mă faci să uit de toate mizeriile din timpul săptămânii… sunetul ăla… mă lasă fără respiraţie.. am nevoie să-ţi ridici privirea de acolo şi să-mi dai voie să respir. mă ţii prizonieră între corzi şi dacă la început încercam să scap, acum am rămas între ele şi îmi place cum îmi zgârie pielea… o să mă omori cu sunetul ăla şi văd că n-ai de gând să te opreşti. cu cât mă chinui mai tare, cu atât îţi place mai mult… got a black magic woman …got me so blind i can’t see… got a black magic woman… she’s trying to make a devil out of me…
Nu mă lași pe mine să conduc?
Nu cred că o să fie cineva mirat că mi-a venit ideea asta. Era destul de penibil în seara aia - de faţă cu mai mulţi prieteni, într-un club, el încerca să danseze salsa cu mine – nu ştiu de unde i-a venit în cap ideea că m-aş descurca – iar eu nu știam pașii. I-am zis că mi s-a reproșat dintotdeauna că nu știu să mă las condusă când dansez în pereche și că nu sunt bună pentru dansurile de societate, am făcut nişte cursuri la un moment dat, dar nu sunt în stare să nu fiu eu în control.
Ca să evităm penibilul situației, îi spun totuşi: “dacă mă lași pe mine să conduc, poate că o să ne iasă ceva”.
El, foarte jenat, priveşte în jos şi puţin în lateral stânga, îşi caută cuvintele de parcă urma să-mi zică “eu locuiesc cu părinţii de fapt” şi în cele din urmă îmi zice cu juma’ de glas: “dar ştii, cu dansul ăsta latin… nu e chiar aşa… e o chestie de seducţie, nu pot să te las să conduci tu, nu mai are nici un farmec”. Aşa că revine la mişcările de discotecă şi abandonează dansul seducţiei fără să mai pot face nimic.
Parcă a avut gura aurită. DA! Aşa e! De ce nu vă daţi seama că dacă nu conduceţi voi nu are nici un farmec? TREBUIE SĂ FAC O SCHEMĂ?
PS: da, e pentru tine postul ăsta, nu e încă o întâmplare.
Postponing happiness
Azi nu e o zi bună pentru mine. Poate mâine. Poate mâine o să am chef să mă uit în jur. Azi am chef să fac ce am făcut și ieri, și alaltăieri, și în fiecare zi. Azi am chef să mă uit doar în mine. Adică în trecut. În ce a mai rămas de atunci. Partea bună cu amintirile astea e că răsar așa pe rând, ca florile primăvara. Mai întâi aici câteva firișoare, apoi acolo câteva gălbioare, aici câțiva brebenei. Mereu mi-am dorit să scriu un text în care să pot include în mod natural cuvântul brebenei. Nu știu de ce. Cred că aveau o legendă fascinantă pe vremea când trebuia să citim așa ceva pentru școală.
Amintirile care răsar pe rând, ca florile. Unele se ofilesc, dar răsar mereu altele și altele. Și mă trezesc din nou privindu-mă printr-un geam și mă văd zâmbind. Cred că eram fericită. Pe geamul ăsta care sunt conștientă că nu-mi arată decât ce vreau eu să-mi arate despre trecut, eram fericită. Câteodată, când mă gândesc că ar fi timpul să părăsesc tărâmul fermecat în care timpul a rămas în loc și în care sunt încă fericită, îmi dau seama că geamul ăla nu înfățișează realitatea și că au fost o grămadă de momente penibile în care nu voiam decât să intru în pământ. Țin minte că o dată mă simțeam atât de prost că ai apărut la o întâlnire cu mai mulți prieteni ai mei încât rămăsesem blocată. Nu știam ce să zic. Și eu găsesc întotdeauna ceva de zis. Mă simțeam atât de prost că te folosești de mine ca să obții ce vrei încât am rămas șocată în fața fiecărui subiect pe care l-ai adus în discuție. Atunci ai plecat. Și când ți-am zis că aș vrea să vin unde ești nu mi-ai mai răspuns deloc. Atunci ai ales. Nu voiai să fii cu mine.
E prea târziu acum. Trebuie să mă trezesc. Nu mai vreau să te aud văicărindu-te că ești nefericit acum. Fericirea nu se amână. Fericirea se trăiește pe loc. Și e clar că nu erai cu mine atât de fericit pe cât eram eu cu tine.
Mereu în altă parte
Trebuie să-ţi scriu asta acum. Cu fiecare zi ce trece eşti tot mai departe. Simt că te uit. Începi să dispari.
Ştii ce s-a întâmplat după ce s-a terminat tradiţia noastră de duminică seara? Ştii ce s-a întâmplat după ce am încetat să ne mai bem minţile până la 5 dimineaţa în fiecare duminică, doar ca să nu fim ca toţi corporatiştii ăia distruşi care se bagă în pat de la 8 seara, se uită la Divertis şi apoi sting veioza ca să nu fie obosiţi a doua zi la birou? Ştii care a devenit noua mea tradiţie de duminică seara? Am început să scriu pe blogul ăsta nenorocit. Să scriu, să scriu, să scriu, să beau, să scriu. Urăsc blogul ăsta. Şi pe tine te urăsc.
….
Am mai deschis o sticlă. Mi-e milă de tine. Nu o să fii fericit niciodată. Nici cu mine, nici cu alta, nici singur. Cauţi mereu alt anotimp, alt loc, pe altcineva. Nimic nu e niciodată destul pentru tine. Când mi-ai zis că nu-ţi găseşti locul, ultima dată când ne-am văzut, mi-a venit să mă aşez pe jos şi să râd până se face noapte şi mă dau ăia afară din bar. Tu niciodată nu-ţi găseşti locul. Pentru tine niciodată nu e de ajuns ce ai.
De-asta m-am gândit să-ţi scriu acum. Până nu e prea târziu. Până nu te uit de tot.
A plouat şi a şuierat vântul toată ziua. S-a lăsat seara şi am ieşit să inspectăm ce-a adus marea la mal. Au început să se aprindă luminile în retaurantele de pe plajă. S-a terminat pontonul. Ne facem calcule dacă să ne umplem sandalele de nisip sau dacă să urcăm şi să mergem pe faleză. Trecem pe lângă un restaurant kitschos, plin de podoabe româneşti, ştiuleţi de porumb uscaţi, păsări împăiate, zdrobitoare de struguri şi peştişori idioţi în acvarii. Lăutari bătrâni în costume negre, cu chipul împietrit fac o muzică îngrozitor de zgomotoasă, care ar trebui să fie veselă. Nu stă nimeni la mesele cu două rânduri de feţe de masă şi printre ele nu dansează decât nenorocitul ăsta de vânt tăios. Mi-e milă de mireasa care îşi va petrece nunta aici.
Ajungem la singura terasă populată din staţiune şi asta pentru că în loc de canapele au balansoare. Depăşim un grup care joacă rummy şi ne aşezăm în leagăne. Eu am primit un espresso oribil şi un suc de portocale amar ca fierea. Şi e atât de frig. Ceilalţi beau ceai şi discută banalităţi. Thank God că deocamdată nu mă implică în conversaţie.
E un vapor de croazieră în larg. S-a oprit. Imediat sub luna asta mare ca o roată de caşcaval i se văd luminiţele de pe punte. Poate că au o petrecere în seara asta. Şi sunt aşa departe… şi vântul ăsta care nu se mai opreşte… mi-au îngheţat gleznele, dar nu plec. E prea frumos aici. Acolo, pe vasul acela… departe de lume, de discuţiile fără sens, de banalităţile astea care mă sufocă, acolo, pe vasul acela…acolo nu cred că e frig…
Marea se aruncă din nou cu furie la mal şi vrea să mă tragă şi pe mine în adânc. Vrea să mă ia de aici. Vrea să mă ducă acolo, pe vasul acela unde oamenii nu au niciodată griji, unde căpitanul deapănă în fiecare seară o poveste, acolo unde luna e atât de aproape încât poţi s-o atingi…
Dar ce e greşit şi la fantezia asta e că acolo, pe vas, nu sunt singură. Şi tare mi-e teamă că atunci când o să ajung acolo, dacă n-o să fii cu mine, o să găsesc eu un alt loc frumos la care să tânjesc şi în care să sper că într-o zi, poate…
Ceea ce ne aduce la chestiune. Vezi tu, dragă mincinosule, nici eu nu-mi găsesc locul. Şi eu aş vrea să fiu mereu în altă parte, în alt timp, cu altcineva. Şi eu mă izolez mereu de grup şi mă uit în gol, tânjind după ceva care nu va fi niciodată al meu. Şi ştii de ce? Pentru că în momentul în care obţin ce vreau, nici nu mă obosesc să mă bucur că l-am obţinut. Nu îmi dau voie să fiu fericită. Nu pierd timpul cu sentimentul împlinirii, ci îmi setez din nou altceva după care să tânjesc şi o iau de la capăt.
Nici eu nu îmi găsesc locul. Şi nici nu mi-l voi găsi atâta timp cât continuu să mă întreb dacă nu cumva locul pe care îl caut e lângă tine.
