Trebuie să schimb foarte multe lucruri
şi n-am curaj să încep cu nici unul. Trebuie să încep de undeva. De la mine, de la tine, de la motivul pentru care te târăşti de la o zi la alta, aşteptând să se întâmple o minune şi să începi să trăieşti din nou, de la permanenta muncă de a evita să-ţi întâlnesc privirea, de la nonşalanţa cu care te iau peste picior când chiar nu pot evita dialogul, de la miile de întrebări pe care le-am strâns în cap, de la misterul crizei prin care trec bărbaţii când realizează că nu mai au chiar 25 de ani, de la zâmbetul pe care nu mi-l pot reţine când intri în încăpere, de la căldura care îmi invadează corpul, de la avântul pe care şi-l iau braţele mele spre tine când te apropii, de la oboseala mea cronică, de la un suflet încremenit de spaima încă unei deziluzii, de la talentul de detectiv pe care îţi doresc să-l ai, pentru că eu n-o să-ţi nici un link ajutător, de la curajul pe care va trebui să ţi-l faci, pentru că de data asta chiar nu mai am de gând să ridic nici un deget. Trebuie, într-adevăr, să schimb foarte multe lucruri. Aşa că, dragul meu, te invit să dai tu startul.
numb
mi-au amorţit buzele şi dinţii. am un nod în gât şi îmi curge nişte ploaie fierbinte pe faţă, dar nu ştiu de la ce e. nu e ca şi cum te-aş fi crezut. adică a fost totul doar o părere. de asta sunt sigură, deşi sunt foarte ameţită fix în secunda asta. am o imaginaţie febrilă. mai ales acum. îmi aleargă oameni şi locuri prin cap, o mie de situaţii în care nu m-am aflat niciodată, o ceaţă din asta caldă şi tristă care îţi coboară aşa pe frunte ca nesimţita, de parcă ar fi invitat-o cineva…o lumină tristă şi verde care vine de la nişte faruri mari…de pe o insulă din mijlocul mării…sau de la nişte ochi…nu-mi dau seama exact…valurile li se zbat pe maluri…licoarea îmi inundă venele…flux şi reflux…ele se aruncă spre mine ca nişte păsări de pradă…eu le iau şi ţi le azvârl înapoi cu furie…cu scârbă…cu speranţa că o să mă LAŞI ÎN SFÂRŞIT ÎN PACE…îmi prind un deget între buze…şi apoi îl muşc până la sânge…mă doare.
uneori joc roluri.
asta e ultima înghiţitură. mi-a ajuns ca un pumnal în gât şi mi-a răpus suspansul. prostia de a crede în tine. răsuflarea. daaa, ştiu că ţi s-a părut real pentru o vreme, adică eu m-am străduit să-ţi dau impresia asta, dar era aşa doar…mie nu-mi pasă de tine de fapt…
…mi-e dor de tine de mor. vreau cu disperare să nu fi fost o părere, să nu moară şi de data asta totul ca o fantomă când se va crăpa de ziuă. îmi stă un nod în gât. cineva mă sugrumă cu o cravată, ca să nu mai respir, ca să n-apuc să-ţi spun…cred că…şi eu…
Evident că-ţi place marea
Te uiţi la ea nemişcat de ore întregi. N-ai o expresie anume pe faţă, aşa că nu ştiu ce să cred despre asta. Probabil că v-aţi luat la întrecere, să vedeţi care are ochii mai verzi dintre voi, iar acum soarele nu ştie în care să se oglindească mai repede. Arunci cu săgeţi în larg, iar ea îţi răspunde cu sclipiri. Eşti atât de relaxat încât nimeni n-ar putea spune că eşti în mijlocul unei dispute atât de aprige. Ai genunchii îndoiţi, câte un cot sprijinit pe fiecare dintre ei şi gura relaxată. Nici un surâs la orizont. N-ai colţurile gurii prea lăsate, nici cute care să-ţi umbrească fruntea. Dar nici ea nu se lasă mai prejos. Te scrutează la rândul ei netulburată şi rece, dar numai eu ştiu cât de tare clocoteşte în adânc. Îşi aruncă privirea spre mal, aşa cum tu o arunci pe a ta în larg, iar eu am rămas de mult cu răsuflarea tăiată, de teamă să nu vă-ntrerup.
Fumez pasiv
Fumez pasiv de dragul discuţiei. Îţi inhalez fumul şi vorbele. Una câte una. Sunt pe deplin sedusă de tot ce îmi spui. Ar trebui să vorbim la telefon ca să reuşesc să mă concentrez la ce zici. Eşti prea frumos. Parcă ai fi desenat. Cine ţi-a dat voie să cobori din foaie şi să umbli aşa prin lume fără să laşi pe cineva să te picteze mai întâi şi apoi să te pună într-o ramă, ca să ne bucurăm cu toţii de înfăţişarea ta? Şi Gioconda e prizonieră într-un muzeu, de ce ai face tu excepţie de la regulă?
Ai ochii prea mari. Şi de ce sunt de sticlă? Şi când suntem afară, de ce nu ţi-i piteşti de soare? Nu ştii că prind în ei toată lumina şi apoi o reflectă înţepătoare, ca-ntr-o oglindă în jur?
Ai buzele prea egale. Nimeni nu are gura aşa ispititoare ca tine. Şi apoi vorbele, vorbele care curg printre ele, de ce nu eşti idiot? Ar fi totul mult mai simplu…vraja s-ar destrăma, oglinda s-ar face ţăndări, iar tu ai fi de fapt uman şi banal. Dar până o să reuşesc să-ţi găsesc măcar un defect, va trebui să mă lupt cu magnetul care nu-mi permite să-mi dezlipesc ochii de tine. Hai, mai ia o ţigară. Îmi place să văd cum ia foc când o strângi între buze.
Don’t we all love money?
All of us.
Cei mai perverşi dintre noi se îndrăgostesc prin autosugestie. Mai întâi facem calcule şi apoi începem să inventăm calităţi pentru viitorul partener de viaţă. Şi dacă unele dintre ele nu sunt chiar atât de evidente, i le spunem şi lui, să înceapă şi el să creadă o dată cu noi că olimpiada aia pe şcoală la mate dintr-a V-a e dovada incontestabilă că e un geniu.
Uneori, în momentele de tristeţe/singurătate/luciditate, alunecăm spre numele ăla nenorocit din telefon care nu ne dă pace când ne gândim ce căldură ne invada corpul când l-am văzut pe posesorul lui ultima dată.
Femei sau bărbaţi. Suntem toţi la fel. Profitori ordinari. Pentru că grija zilei de mâine n-are cum să fie sexy. La nimeni. Pentru că dragostea şi mila nu au cum să existe în acelaşi corp. Corp, că suflet nu cred că mai avem de mult.
Aşa, joacă-te cu mine.
Întărâtă-mă, ademeneşte-mă, vrăjeşte-mă, hipnotizează-mă, aruncă-mă şi-apoi trage-mă-napoi râzând, fă-mă să alerg spre tine şi apoi întoarce-mi spatele ca şi cum nu mi-ai fi făcut niciodată semn să vin, prinde-mă ca-ntr-un cârlig şi dirijează-mă încotro vrei, frământă-mi umerii şi dă-mi fiori, uită-te-n gol ca să mă ţii departe, aruncă-mi o privire la răstimpuri, zdrobeşte-mă de tine când mă aştept mai puţin şi lasă-mă fără suflare, apleacă-te peste mine pe o canapea fără să mă atingi şi inventează-mi ceva la ureche, studiază-mă-ndelung şi spune-mi ceva ce nu ştiu despre mine, dispari şi reproşează-mi că nu te-am căutat, trage repede linie şi convinge-te că nu îmi pasă, soarbe-mi fiecare zâmbet, smulge-mi fiecare suflare, stai departe când mă vezi nervoasă, priveşte-mă adânc, fii gata să mă prinzi când îmi dau drumul, absoarbe-mi fiecare trăire, prefă-te sfâşiat când îţi neg dreptul la privire, zvârcoleşte-te când sunt pe punctul de a mi te şterge din minte, răsari de nicăieri şi atinge-te de mine cald, mişcă-te uşor să nu mă sperii, tresari când îţi strâng mâna cu putere, fă-mă să cred în tine, fă-mă să te visez, fă-mă să scriu un blog despre tine şi-apoi…când singurul lucru de care mai am nevoie e siguranţa că mă vrei pe mine şi numai pe mine…
nimeni.
Am ochii umflaţi de plâns si nu e nimeni care să-şi dea seama.
Adică am prieteni, nu e vorba de asta, nu vreau să credeţi că sunt o sociopată sau ceva, dar am ochii plini de lacrimi şi nici unul dintre ei nu întreabă de ce. Nici unul. Adică ei văd, dar tac, de parcă le-ar fi frică să nu declanşeze o avalanşă prin cel mai mic sunet scos despre acest subiect.
Sunt şi riscuri când toată lumea te crede puternică.
Un leu rănit nu e niciodată întrebat dacă îl doare. Toată lumea îl ocoleşte privind în jos cu smerenie, de parcă ar fi la reanimare. Nimeni nu întreabă un leu rănit de ce e la pământ. Toată lumea presupune că îşi va reveni prin regenerare, hrănindu-se cu propria forţă. Poate că puterea nu e totuşi un termen absolut din moment ce el ajunge uneori să fie rănit şi să verse lacrimi şiroaie. La asta nu se gândeşte nimeni.
Apoi lacrimile amorţesc şi rămâne doar gustul lor amar, care îl impregnează cu serul adevărului. Atunci se ridică şi are un chip împietrit. Nu mai menajează nimic şi pe nimeni. Nu mai tolerează nici cea mai mică formă de umilinţă, mai ales pentru că el a fost demn şi i-a respectat pe toţi. Dar acum rage la toată lumea care îl calcă pe coadă. Şi concluzia la care ajung prietenii leului de care vă povestesc e că el e bolnav de furie, că are un virus în sânge şi că e vorba de o boală incurabilă. Aşa că dau verdicte doar pentru că n-au avut curaj să întrebe “de ce plângi”.
Am ochii umflaţi de plâns şi nu e nimeni care să-şi dea seama. O fi ceva în neregulă cu prietenii mei sau asta înseamnă că nu am prieteni?
Seara amintirilor
Uite, stau aici cu seducătorul meu prieten, paharul de vin roşu de duminică seara şi, în lumina cumsecade a veiozei care nu judecă nici o prostie din câte se întâmplă aici (indiferent cât venin vărs pe blog post-factum), zâmbesc cu amar redescoperind semne ale trecutului, când eram, o, vai, atât de proastă.
Acum, că am rămas doar între noi, bloggerii inteligenţi şi cititorii lor, o să vă rog să vă amintiţi tonul plin de dragoste al lui Amza Pellea. Jurnalul Naţional a publicat de curând un supliment în care primarul din Băileşti dădea prea multe declaraţii, dar care avea alături un DVD cu cele mai frumoase momente de Revelion ale lui Amza. Nu e viaţa prea scurtă ca să ne-o petrecem simţindu-ne mici şi lipsiţi de importanţă, în comparaţie cu oamenii ăştia măreţi care apar la tv de sărbători, să ne aducă aminte că nu suntem decât umili privitori ai spectacolului vieţii, iar singurul lucru cu care ne vom putea mândri la sfârşit e că am fost şi noi în sală?
Mă rog, aş vrea să aveţi în minte acelaşi ton, aceeaşi inimă dechisă, aceeaşi minte oarbă la răutatea posibilă a vreunui cititor şi să citiţi cu atenţie ce am să vă spun la început de an.
Nu cred să fie cineva pe Pământ mai idiot ca mine. Pur şi simplu nu cred. Mă îndrăgostesc tot timpul de ceva ireal, mai pun calităţi de la mine, speculez, anulez defecte în minte şi sfârşesc prin a inventa un om perfect, pe care-l suprapun crudei realităţi, care este întotdeauna surprinzător de diferită de ce mi-am imaginat eu.
Ceva s-a întâmplat totuşi zilele astea. Am primit un mesaj. Spunea “m-am gândit constant la tine de sărbători”. Şi ştiţi la ce m-am gândit? Că dacă aş fi avut confirmarea că nu sunt chiar inumane bestiile de care m-am îndrăgostit, dacă aş fi primit de fiecare dată mesajul ăla care să-mi confirme că nu e nimic în neregulă cu mine, ci doar cu mintea mea bolnavă care crede că oamenii sunt mai buni decât sunt de fapt, atunci poate că o categorie a blogului ăstuia n-ar mai fi existat. De fapt, dacă stau să mă gândesc mai bine, întregul blog n-ar mai fi existat.
Din nefericire, mesajul care să te salveze de luni întregi de obsesii nu vine niciodată. Pentru că bestiile nu au curaj să-l trimită. Pentru că bestiile nu ştiu decât să se ascundă şi să pretindă că nimic nu s-a întâmplat. Se afişează mereu însoţiţi de zâmbetul ăla implacabil care-mi spune de fiecare dată “sparge-mi faţa, sunt un ipocrit”.
Cu toate astea, a cam sosit vremea să dăm cu piciorul iluziilor vechi şi să ne luăm avântul spre altele… ce farmec ar mai avea viaţa fără speranţă… iar eu am treburi importante de făcut… trebuie să ajung pe scena aia…
consolează-mă.
speranţa moare doar atunci când ţi-o ucizi singur.
- hai, bate-mă pe umăr stângaci, de parcă ai avea degete de sârmă şi spune-mi there, there, o să treacă, o să uiţi, o să fie bine. de-asta scriu blogul ăsta. pentru că nimeni nu vrea să asculte până la capăt, pentru că nimeni nu are răbdare, pentru că fiecare e ocupat numai cu el însuşi.
- de parcă tu ai fi altruismul întruchipat.
- ştiu, cer prea mult de la oameni. dar şi ei se aşteaptă la prea mult de la mine. sunt convinşi că eu sunt de piatră sau ceva şi că o să îndur totul până la sfârşitul timpului.
- nu te consolează nimeni dacă nu are un interes. prietenia se plăteşte. totul e de vânzare. atât de mulţi oameni îmi provoacă scârbă. se vând pe atât de puţin… pe speranţa unei ocazii din viitor în care vor obţine, poate, ceva la schimb.
- aş vrea să fiu la fel de cinică, dar mă doare totul.
- asta pentru că n-ai suferit destul. n-ai cerşit compasiune de suficient de multe ori ca să-ţi dai seama că nimeni nu vrea să ţi-o ofere. dacă a fost cineva acolo vreodată să te sprijine a fost pentru că întâmplător avea ceva de câştigat, dar asta nu înseamnă că există într-adevăr suflete nobile în lume.
- îmi aleargă voci în cap…mai toarnă-mi vin…e atât de bine să te înşeli că o să uiţi…încă o gură şi totul va fi uitat…
şi te trezeşti apoi mai mizerabil decât atunci când ai început, în braţele nu ştiu cui, gândindu-te “încă unul care pretinde că îi pasă de-adevărat, fără nici un motiv ascuns… cine ştie ce speră…poate chiar vrea să mă revadă…ce naiv…”
